Prostituția în Valahia secolului XIX: Reglementările juridice
Importanța studierii acestui fenomen social nu se mărginește la revelarea unor destine individuale de femei care, într-un moment sau altul au vieții lor, au ales să practice prostituția, ci surprinde tocmai gradul de modernizare al Statului, care a înțeles că acceptarea și reglementarea prostituției constituie pași esențiali în dezvoltarea sa social-economică. Întrucât „istoria femeilor oferă o nouă perspectivă asupra trecutului”, studierea prostituției, ca parte a acestei istorii, din prima jumătate a veacului XIX în Țara Românească reliefează progresul juridic și medical din societatea românească a epocii.
Din punct de vedere juridic, înainte de introducerea Regulamentelor Organice și a documentului intitulat Condica criminalicească în 1850, prostituția a fost tratată superficial sau deloc în codurile de legi, excepția fiind Îndreptarea Legii din 1652. Până la regimul regulamentar, Biserica era cea care aplica pedepsele „femeii păcătoase”, aceasta, pe lângă suferința fizică și umilința publică, îndurând și o izolare socială. Din 1833, prin completarea Legiuirii Caragea (1818), aplicarea pedepselor nu se mai făcea în public și nici de către Biserică, ci în spațiul închis al mănăstirilor (inițial Ostrov și Rătești) și de către stat.
Se observă o schimbare a raporturilor dintre Stat și Biserică, celei din urmă revenindu-i acum rolul de a furniza supraveghetorii și gardienii prostituatelor – măicuțele. Eforturile întreprinse în vremea funcționării Regulamentelor Organice vor fi continuate în Țara Românească prin adoptarea Condicii criminalicești în timpul domniei lui Barbu Știrbei. Potrivit acestei condici, prostituata nu putea fi mai mică de 15 ani sau măritată. Art. 264 surprinde pedepsele aplicate proxeneților și matroanelor: „Oricare va aduce vătămare bunelor năravuri, obicinuid a îndemna, a ajutora sau a înlesni desfrânarea persoanelor tinere în vârstă mai mică de cincisprezece ani, se va pedepsi cu închisoarea Snagovului de la un an și jumătate până la trei, și cu globire de la lei una sută până la una mie (…)”.
Mediatorii erau, prin lege, rudele prostituatei, fie ele de sânge sau prin alianță. Prin Condica criminalicească se încerca astfel reglementarea prostituției, acceptarea ei pe baza respectării unor reguli și combaterea celei clandestine, considerată periculoasă mai ales din punct de vedere medical. Traficul de persoane nu a fost o infracțiune prezentă în codurile de legi până către sfârșitul secolului XIX, motiv pentru care traficanții rămâneau nepedepsiți.
