Prima corespondență, din 20 martie 1855, începea așa:
„La Revue de Paris ne deschide paginile pentru a ne pleda cauza înainte poporului francez.
Ni se pare că prin ea Franța ne întinde mâna, că ne adoptă, că întărește vechea și nezguduita noastră credință în spiritul ei, a cărui santinelă înaintată pe Dunăre suntem, că ea realizează speranța noastră în solidaritatea popoarelor și în interesul pe care-l au națiile de a susține un popor din rasa lor.
De atâta vreme o numim maica noastră, această Franță iubită!
Ea ne recunoaște în sfârșit ca pe niște copii ai ei”.
Să plângă împreună plecarea lui Aurelian
Și pentru a dovedi latinitatea noastră se pomenea de Michelet și Edgar Quinet, de la Traian pentru a spune că „țăranii români se adună încă și azi ca să cânte și să plângă împreună plecarea lui Aurelian”.
Pe vremea Revoluției o deputăție a mers la Paris pentru a cere „să se constituie în Stat independent, sub protecția Franței. Primul consul răspunse că era prea curând și că se va gândi la aceasta”.
În războiul Crimeii, au oferit 500 de grăniceri, pe care îi retrimit turcii, care nu doreasc „armee roumaine sur le Danube”, refuză și să se dea arme țăranilor.
Când domnul Moldovei a făcut apel contra hotărârilor conferinței de la Constantinopol, curierul a fost oprit la Cernăuți.
Unirea și cu Basarabia
Totuși, Franța trebuie să ne ajute a realiza Unirea, și anume și cu „Basarabia smulsă la 1812 slăbiciunii suzeranului nostru”.
E în propriul avantaj al Franței, căci românii, dând 100.000 de ostași, ar reprezenta „avangarda însăși a armatei cruciate care ar merge triumfătoare către Constantinopol”.
Un stat tampon ar tăia pe slavi în două:
„E rolul nostru providențial… Și în afară de aceasta Moldo-Valahia ar fi pentru nația noastră o colonie fără dezavantajele pe care aceasta le aduce de obicei, o armă sigură pe care Franța și-ar da-o în Orient.
N-am avut niciodată o altă ambiție decât să fim o Franță din Orient, et nou le serons”.
Mai departe în corespondență se arată:
„Se zice că franco-englezii ne-au părăsit pentru ca să fim încorporați la pace Turciei, că un efendi va veni să numească interimar de unul până la trei boieri…
E vorba de împărțire poate?
Se va ajunge sub sceptrul habsburgic alături de prea iubiții noștri frați din Italia?
La 20 aprilie, aceleași temeri.
Șapte zeci și cinci de boieri mari cred să rămâie, ca de la 1830, hegemonii austro-ruși.
Se vorbește de un caimacam, de o comedie mixtă.
Dacă turcii capătă drepturi noi, ei nu vor câștiga „nimic alta decât că vor avea în plus zece milioane de români ca dușmani și gata să se așeze contra lor, sub întâiul steag de revoltă ce s-ar ridica în Orient”.
Sursa: Nicolae Iorga, Din propaganda în Apus pentru Unirea Principatelor, 1923
