Primul val al colectivizării
Colectivizarea a debutat în urma Plenarei Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 1949. Inițial, planul era de a se constitui un număr limitat de colhozuri, ca modele, întovărășirile de tip SMT urmând să joace rolul de etapă preliminară pentru țăranii care refuzau intrarea în structurile colectiviste. Înființarea colectivelor urma să se facă în baza principiului leninist al ,,liberului consimțământ”, doritorii trebuind să posede cel puțin 3 ha de pământ pentru a se înscrie. Pentru a impulsiona țărănimea să intre în gospodăriile agricole colective, statul acorda scutiri de taxe și o reducere de 20% din cotele obligatorii în primii doi ani. De asemenea, lua naștere Comisia Agrară, în fruntea căreia a fost pusă Ana Pauker și din care a făcut parte și viitorul secretar general Nicolae Ceaușescu.
Din cererile de înființare a colectivelor agricole, Comisia a conchis că doar 48 de propuneri corespund condițiilor, 21 integral, restul doar parțial. Cei mai mulți țărani nu posedau decât 2 ha de pământ, erau datornici, iar inventarul agricol era insuficient. Profitând de scutirea de taxe acordată, unii țărani mijlocași au depus și ei cereri. Cele 48 de colective-model urmau să cuprindă 35 până la 420 de persoane, Comisia adăugând o serie de prevederi neclarificate în statutul-model: membrii colectivei puteau să aibă un lot personal lângă casă, între 1/4 și 1/2 ha, munca pe care trebuiau să o presteze era de minimum 100 de zile, iar țăranii săraci, fără pământ, puteau fi primiți în colectiv doar cu acordul celorlalți colhoznici.
Promisiunile de mai bine au împânzit lumea rurală încă de la începutul campania de colectivizare a agriculturii
În 1950, într-un raport al Comisie Agrare a CC al PMR se promitea că ,,statul va da colectiviștilor îmbrăcăminte, cooperativa va fi numai a colectiviștilor, că vor primi pentru o zi de muncă cantități mari de cereale, că statul va face creșă, palat cultural, că vor primi funcții de stat”. La începutul campaniei de colectivizare, pentru a promova în rândurile țărănimii modelul sovietic al colhozurilor, au fost utilizate broșuri de propagandă și filme ce preamăreau realizările științei sovietice, ieșirea din starea de precaritate a satului românesc realizându-se, conform propagandei, exclusiv prin transpunerea experimentului realizat în URSS. Proletariatul agricol, care constituia ,,forța principală în lupta de clasă la țară”, și care avea rolul de a consolida alianța clasei muncitoare cu țărănimea săracă, era îndemnat de partidul-stat să reorganizeze puterea politică prin eliminarea chiaburilor, acaparând astfel zonele de influență în comunitate.
Problemele generate de colectivizarea agriculturii au apărut încă de la început. Dacă în perioada februarie 1950 – 15 iunie 1950 inaugurările colectivelor din țară nu au întâmpinat probleme, nu la fel au stat lucrurile în cazul comasării pământurilor, în special în regiunea Dolj, unde țăranii își arau în continuare fostele lor terenuri. Pe lângă acest impediment, mai cauza probleme și lipsa de furaje de cereale și de semințe. La 23 iunie Gheorghe Gheorghiu-Dej semnala primele reacții potrivnice la colectivizare: ,,Pe alocuri dușmanii înnebuniți de ură au trecut de-a dreptul la acte de teroare”.
Conștient de mersul lent al colectivizării și de caracterul implacabil al țărănimii, partidul-stat transmitea liderilor regionali de partid că ,,transformarea socialistă a agriculturii nu merge de la sine, această sarcină revine partidului, proletariatului. Inițiativa de a merge spre socialism nu le aparține țăranilor”. Inițiativa pe care o lua partidul în accelerarea ritmului colectivizării trebuie înțeleasă în contextul în care în 1950 producția de cereale și leguminoase era asigurată de gospodăriile particulare în proporție de 91,7% și în condițiile în care colectivele propuse spre înființarea avea un număr infim (2-3%) de țărani mijlocași.
