Evenimentul Istoric > Articole online > Geneza României > Primii călăi ai libertății de exprimare de la București se pun pe treabă
Articole online

Primii călăi ai libertății de exprimare de la București se pun pe treabă

În 1833 intra în vigoare, în Ţara Românească, Regulamentul Cenzorial prin publicarea sa în Buletinul Oficial, sub semnătura lui Barbu Ştirbei (foto), Secretarul de Stat din acea vreme.

Secretariatul de Stat devenea instituţia sub oblăduirea căreia şi-au desfăşurat activitatea, în cadrul unei secţiuni speciale, Nicolae Picolu, Simeon Marcovici, Georges Hill ori A. Andronic, cenzorii oficiali ai scrierilor în limbile română, franceză sau germane.

Regulamentul, care avea 15 articole, stabilea măsuri de control preventiv al tipăririi, comercializării şi circulaţiei cărţilor sau a altor înscrisuri, legiuitorul stăruind şi asupra activităţii vămilor.

Se precizau şi o serie de măsuri represive post-factum în cazul în care controlul preventiv nu funcţionase.

Revoluționarii desființează cenzura

În vara anului 1848, guvernul provizoriu desfiinţa cenzura, numai că măsura a fost în vigoare doar până în toamnă, când autorităţile de ocupaţie au anulat orice act revoluţionar.

În aprilie-mai 1849, se reconstituia mai vechiul Regulament din 1833, mult mai detaliat şi mai diversificat, care cuprindea 50 de articole împărţite pe cinci secţiuni, cu referire specială la controlul tipăriturilor, al circulaţiei acestora, al atribuţiilor vămii centrale şi ale diverselor servicii din cadrul Secretariatului de Stat.

Principiile acestui Regulament au rămas în vigoare până la adoptarea în 1862 a legii presei, autorităţile de la Bucureşti invocând bunăoară, la sfârşitul anilor 1850, o versiune abreviată, cu numai opt articole, care se referea la strict la publicaţiile periodice (Anunţătorul Român, 100, 20 decembrie 1858).

Cenzorul Brăiloiu

După evenimentele din vara anului 1848, când a traversat cu discreţie apele tulburi ale revoluţiei şi a avut de înfruntat pierderea tatălui său, care se stinsese din viaţă în 13 august, Constantin N. Brăiloiu ajungea Director al reînfiinţatei Eforii a Şcoalelor sub Căimăcămia lui Constantin Cantacuzino, urmându-i în funcţie lui Petrache Poenaru.

În această calitate, el semna, în ultimele luni ale anului, o serie de jurnale şi rapoarte ce dădeau instrucţiuni cu privire la administrarea treburilor curente ale Eforiei.

Regulamentul de lectură

Prin decembrie 1849-ianuarie 1850, pe lângă problemele deja semnalate, Eforia Şcoalelor se preocupa şi de întocmirea unui regulament de lectură în biblioteca de la „Sfântul Sava”; impunerea lui era determinată de o seamă de dezvăluiri spectaculoase din timpul procesului intentat lui Constantin D. Aricescu.

Alături de traducerile lui Constantin D. Aricescu, ridicate de la locuinţa sa din Câmpulung, anchetatorii au mai găsit şi o versiune

românească manuscrisă a unei prefeţe la ediţia din 1833 a pamfletului Les chaînes de l’esclavage, scris de iacobinul Jean-Paul Marat, prefaţă ce conţinea o seamă de accente critice la adresa ţarului Nicolae I(1825-1855) şi a politicii Rusiei din acea epocă.

Originalul după care se făcuse traducerea aparţinuse lui Scarlat Fălcoianu, dar, pentru a-şi proteja prietenul, Constantin D. Aricescu declara că a folosit exemplarul din biblioteca de la „Sfântul Sava”. Textul pe care îl aveau în faţă anchetatorii nu era însă scris de mâna lui Constantin D. Aricescu, iar acest fapt a fost evident pentru comisie.

În fapt, Constantin D. Aricescu tradusese prefaţa cu pricina, iar un vechi prieten de-al său, George Mavrodolu, o copiase, şi, „spre suvenire amicală”, cei doi schimbaseră manuscrisele.

Constantin D. Aricescu a susţinut în şedinţa din 17 ianuarie 1850 că slova de pe manuscris îi aparţinea, dar anchetatorii au depistat pe George Mavrodolu, iar în şedinţa din 22 ianuarie i-au confruntat pe cei doi vechi prieteni, ceea ce a scos la iveală această versiune a faptelor.

Dar cum să fi ajuns volumul subversiv din 1833 în fondurile bibliotecii de la „Sfântul Sava”, căci regulamentele nu ar fi permis nicidecum aşa ceva, şi-au pus întrebarea autorităţile? Legitimă întrebare de vreme ce s-a dovedit, în cele din urmă, că biblioteca colegiului avea un exemplar din cartea lui Jean-Paul Marat, chiar dacă ea nu fusese folosită de Constantin D. Aricescu, după cum el însuşi lasă să se înţeleagă în

„Procesul şi esilulu meu la Snagovu” – cu toate că unii cercetători au susţinut că volumul i-ar fi fost împrumutat, contrar regulamentului, fie de Ion Genilie, pe vremea când era bibliotecar la Colegiul de la „Sfântul Sava”, fie de Răducanu Burdeanu, un timp custode al instituţiei în cauză şi apoi propagandist revoluţionar în judeţul Muscle.

Volumul lui Jean-Paul Marat

Răspunsul la întrebare l-a găsit comisia de verificare a cărţilor Colegiului de la „Sfântul Sava”, instituită de domnitorul Barbu Ştirbei în ianuarie 1850, din care făceau parte Directorul de atunci al Eforiei Şcoalelor, Constantin N. Brăiloiu, fostul deţinător al acestei funcţii, Petrache Poenaru şi un reprezentant al Departamentului din Lăuntru.

Aceasta stabilea, într-o primă fază, că volumul lui Jean-Paul Marat a intrat în fondurile bibliotecii în 1846, nefiind achiziţionat, ci primit laolaltă cu cărţile şi cu instrumentele de laborator ale unui anume Stavrache Niculescu, trecut în nefiinţă în 1845.

Era o dovadă că bibliotecile particulare, ca şi cele publice de altfel, conţineau destul de multe lucrări interzise de cenzură, care intraseră în ţară înşelând vigilenţa vămii, cea care era datoare, sub îndrumarea Secretariatului de Stat, în conformitate cu articolele 8-15 din regulamentul din 1833, să le controleze şi să le oprească din circulaţie; desigur că, în culpă se găseau şi proprietarii sau librarii care făcuseră să circule vreun exemplar oprit cu totul de cenzură.

Control drastic

Concluziile comisiei l-au determinat pe domnitorul Barbu Ştirbei (1849-1853, 1854-1856) să poruncească un control drastic al întregului fond al bibliotecii.

Destinul cărţii a fost previzibil; cum porunca domnească era ca să se cerceteze „vremea în care s-a îngăduit băgarea acestei cărţi în bibliotecă”, să se revadă toate volumele „aflate acolo spre dovedire de se mai găsesc şi alte asemene” şi „de vor mai fi de fire, care să nu erte a figura în bibliotecă, să să osebească”.

Conflictul cu Rosetti

Constantin N. Brăiloiu s-a mai găsit în poziţia de cenzor, chiar dacă nu a deţinut formal funcţia respectivă, pe vremea când se găsea în fruntea Secretariatului de Stat al Ţării Româneşti (1858-1859), care, conform normelor în vigoare la acea dată, avea în subordine şi activitatea de control a publicaţiilor.

Instituţia respective a avut un conflict răsunător cu Constantin A. Rosetti, redactor al jurnalului Românul.

Jurnalistul publica, în nr. 104 din 18 / 30 decembrie 1858, un protest prin care contesta faptul că nu i se permisese să tipărească reclamaţia făcută la Tribunalul Civil Ilfov relativă la neînscrierea sa pe listele electorale, precum şi decizia acelei curţi de justiţie.

Protestul nu era autorizat de cenzură, motiv pentru care, Secretarul Statului, în persoana lui Constantin N. Brăiloiu, îi atrăgea atenţia lui Constantin A. Rosetti, într-o adresă din 19 / 31 decembrie 1858, că se găsea în culpă în conformitate cu articolele 220 şi 373 din Condica Criminală.

Adresa era publicată şi în numărul următor al Românului, care apărea însă patru zile mai târziu, după o perioadă de autosuspendare, cum susţinea Constantin D. Aricescu, unul dintre martorii evenimentelor de atunci, în memoriile sale.

O adresă similară era transmisă totodată jurnalului Naţionalul, aceasta fiind semnată şi de A. Andronic, la acea vreme în funcţia de cenzor.

 

Sursa: Laurențiu Vlad, Scurte note cu privire la cenzura din Țara Românească. Două episode din biografia lui Contantin N. Brăiloiu (1849-1850, 1858)

 

Registration

Aici iti poti reseta parola

Abonare la notificari Doriți să primiți notificări atunci când publicăm ceva interesant? NU DA