În acest sens, reproducem fragmente mai mult decât grăitoare din articolul „Făclia vieţii, făclia şcolii”, publicat de Ion Andreiță în revista „Memoria Oltului și Romanaților” din februarie 2018:
„Pe mormântul profesorului Dumitru I. Anton, aflat în cimitirul Bisericii Adormirea Maicii Domnului din comuna Perieţi, este dăltuit în piatră următorul Epitaf, în limbile latină şi română: Et quasimo cursores, Vitae lampada tradunt – Şi ca alergătorii, oamenii îşi trec din mână în mână făclia Vieţii.
Citatul, desprins din opera lui Lucreţius, are o dublă valoare în ceea ce-i priveşte pe dascălii perieţeni (ca, de altfel, pe marea majoritate a dăscălimii ţării).
Întâi, pentru că arată gradul înalt de cultură al lor- şi încă o dată, pentru că acestă transmisibilă făclie a vieţii era, în acelaşi timp, o făclie a şcolii slujite cu devoţiune, a luminii, în succesiunea generaţiilor (…)
Dar vine un moment când apele şcolii se tulbură, odată cu apele vieţii românilor, ale perieţenilor.
Vine tancul sovietic,
care zdrobeşte sub şenile tot ce ţine de identitatea românească: şcoală, cultură, societate, viaţă.
În şcoală, icoana şi portretul regelui sunt date jos de pe perete şi înlocuite cu cei patru dascăli ai clasei muncitoare (pe care, hâtri, ţăranii îi numeau două babe şi-o chelie şi-o mustaţă răsucie)…
Profesorul Mihai Barbu, elev la primară pe atunci, îşi aminteşte o întâmplare tragic-comică: învăţătorul care îi învăţase cântecul Ţară mândră şi vitează/Dumnezeu s-o aibă-n pază se chinuia s-o dreagă cu Ţară mândră şi vitează/Partidul s-o aibă-n pază.
Şi oricâte repetiţii încerca cu elevii – la serbarea din faţa lumii, printr-o ciudată, imprevizibilă alchimie, partidul se pierdea pe drum şi învingea tot Dumnezeu – spre bucuria auditoriului, care apalauda.
Partidul însă şi-a arătat colţii… repede, grăbit, sfâşietor.
O istorie aparte are profesorul Anton I. Dumitru, de pe al cărui mormânt am desprins citatul de la începutul acestor rânduri.
Era absolvent de Seminar Teologic şi profesor de muzică, terminând între timp Conservatorul ,,Ciprian Porumbescu” din Bucureşti.
Un om dăruit cu harul artei: dirija coruri, regiza piese de teatru, formaţii de dansuri populare, îngrijea biblioteci.
Cu toate acestea, a fost îndepărtat din învăţământ şi acceptat, cu chiu – cu vai, director de cămin cultural.
Sub directoratul lui s-a înfiinţat, în comuna Perieţi-Olt, primul muzeu sătesc de după cel de-al doilea război mondial: pictură, gravură, sculptură etc.
Artişti valoroşi, în frunte cu Ciucurencu, au donat lucrări şi au participat la vernisaj.
Organele locale, primăria, partidul, nu-şi mai încăpeau în piele de mândrie.
Dădeau interviuri la presă (inclusiv Radioului naţional) se fotografiau cu artiştii, închinau pahare cu zaibăr.
O clădire fastuoasă, fost conac boieresc, adăpostea în mai multe săli valoroasele exponate.
Până întro zi; până când primarul Gutuiţă, Ţântoc – secretarul de partid şi Vave – preşedintele ceapeului au avut acelaşi vis urât: să mute muzeul din acest spaţiu central şi generos doi kilometri mai la deal, într-o clădire mai mica – şi să aducă de acolo, aici la centru, sediul ceapeului.
Este chemat directorul Anton I. Dumitru şi i se pune în vedere ca în câteva ceasuri să plece cu muzeu cu tot.
Până să-ncerce omul să spună ceva, să-şi anunţe forurile – ,,noi suntem forurile, bă, tovule!”- la scara clădirii trag două căruţe.
Câţiva inşi încep să coboare exponatele , pe care le aruncă alandala în căruţe.
Tablourile se zgâlţâie, câteva pânze ies din ramă, statuile sunt ciobite (vreo două trei, din ipsos, se sparg).
,,Gata!- decretează forurile Gutuiţă-Ţântoc-ia-ţi maimuţele şi pleacă! Executarea!”.
Nu mai ştiu cum şi cât a mai funcţionat muzeul în noul spaţiu.
Mai târziu, tot ce se mai putuse salva din teribila aventură a fost luat de Muzeul judeţean şi pus la adăpost într-un subsol, sub ocrotirea mucegaiului.
Umilit şi mâhnit, profesorul-artist Anton I. Dumitru a părăsit satul; s-a refugiat la Slatina – şi, după un timp, când se mai înmuiase politica stalinistă, a lucrat în Cultură şi a ieşit la pensie de la o şcoală din oraş.
Dar s-a întors (precum se vede) să-şi doarmă somnul cel lung în satul pe care l-a slujit şi pentru care a ars ca o făclie de lumina”.
