Povestirea monahului Amonie despre uciderea cuvioșilor părinți din Sinai și Rait

 

Sfinții Părinți care au fost uciși în Muntele Sinai și Rait, sunt sărbătoriți pe 14 ianuarie.

Au trăit în secolele IV și V și au fost omorâți de barbarii din Arabia și Etiopia. Părinții din Muntele Sinai își petreceau zilele în chilie, pentru dobândirea liniștii.

Avva Antonie spunea în acest sens, că precum peștii care stau la uscat mor, tot astfel și călugării, care stau în afară chiliei, își pierd liniștea.

Se adunau în biserica și făceau împreună priveghere de noapte numai sâmbătă seară spre duminică, iar dimineața, la Sfânta Liturghie se împărtășeau cu toții.

Vederea lor era îngerească, pentru că se topisera trupurile lor de înfrânare și de priveghere; căci viețuiau ca și când erau lipsiți de trupuri, neavând nimic din cele ce s-au obișnuit a aduce plăcere și patimi.

Își hrăneau trupul cu puține finice sau muguri de stejar. Unii mâncau o dată pe zi, alții în a două sau a treia zi, iar alții numai o dată pe săptămâna își întăreau trupul neputincios cu hrană.

Barbarii, căutând aur și negăsind, i-au ucis pe părințîi din Muntele Sinai și Rait. Monahul Amonie mărturisește că în prima năvălire a barbarilor au pierit 38 de părinți în Sinai și 39 în Rait.

Povestirea monahului Amonie

Aceasta s-a făcut în anul 288 după Hristos, pe vremea împăratului Dioclețian.

Șezând odată, zice Amonie, în smerită mea chilie, în părțile Alexandriei, în locul ce se numea Canov, mi-a venit în gând să mă duc în părțile Palestinei, de vreme ce nu puteam suferi, văzând în toate zilele necazurile ce se făceau creștinilor de către chinuitorii cei fărădelege, iar pe Sfântul părintele nostru Petru, patriarhul, fugind și ascunzându-se din loc în loc, neputând cu îndraznire să-și păstorească turma să cea cuvântătoare; dar încă am dorit să văd și Sfintele Locuri din Ierusalim și să mă închin acolo unde a umblat Domnul nostru Iisus Hristos și a săvârșit tainele rânduielii Sale.

Deci, m-am dus acolo și m-am bucurat de toate lucrurile Domnului și am mulțumit iubitorului de oameni Dumnezeu că m-a învrednicit a mă închina Sfintelor Locuri, apoi m-am dus în pustie cu alți monahi și, Dumnezeu ajutându-mi, am venit în Muntele Sinai, în timp de 18 zile, și m-am închinat acolo Sfintelor Locuri, unde am petrecut îndulcindu-mă de vederea și de vorbele acelor părinți cu chip îngeresc ai Sinaiului.

Pentru că în toate zilele umblm în chilia fiecăruia din ei pentru folos sufletesc, a căror rânduialĂ a viețIi era într-acest chip: în toate zilele ședeau în chiliile lor, liniștindu-se, iar sâmbătă seară spre duminică se adunau toți în biserica și făceau împreună priveghere de noapte, iar dimineață, la Sfânta Liturghie, împărtășindu-se cu Sfintele și de viață făcătoare ale lui Hristos Taine, se adunau fiecare din ei iarăși în chilia sa. Vederea lor era îngerească, pentru că se topisera trupurile lor de înfrânarea cea mare și de priveghere; căci viețuiau că niște fără de trupuri, neavând nimic din cele ce s-au obișnuit a aduce plăcere și patimi, nici vin, nici untdelemn, nici pâine, ci puține finice sau muguri de stejar, și cu acelea își hrăneau trupul lor.

Numai pentru străini se aflau pâini la locul cel rânduit.

Apoi, nu multe zile trecând, deodată au năvălit asupra părinților acelora mulțime de barbari, care se numeau blemieni și, murind mai marele lor, pe acei părinți pe care i-au aflat în locurile de primprejur, i-au ucis cu nemilostivire; iar câți au fost aproape de vârf, au simțit tulburarea și au fugit departe împreună cu sfântul părinte, egumenul locului, al cărui nume era Dula.

Acela era cu adevărat om al lui Hristos, având multă răbdare și blândețe, ca nimeni altul; pentru aceea unii l-au numit și Moise.

Și au ucis barbarii aceia pe toți sfinții care au fost în Horeb, în Tefrovil și în Chidar, iar celelalte locuri dimprejurul Muntelui Sinai le-au prădat; apoi, apropiindu-se și de noi, puțin de nu ne-au pierdut, nefiind nimeni să-i oprească.

Dar iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce întinde mâna de ajutor celor care Îl cheamă din toată inima, a poruncit să se aprindă o văpaie mare în sfântul vârf al muntelui, și văzând tot muntele plin de fum, și focul suindu-se până la cer, ne-am cutremurat toți, și puțin de n-am pierit de frică celor ce se vedeau, apoi căzând la pământ, ne-am închinat Domnului și ne-am rugat Lui, să treacă primejdia ce era asupra noastră.

Barbarii, văzând focul, s-au înspăimântat și îndată au fugit, aruncându-și armele și lăsându-și și cămilele, pentru că n-au putut măcar un ceas să rabde înspăimântatoarea vedere de foc.

Noi văzând acestea, am mulțumit și am slăvit pe Dumnezeu, Care nu lasă până în sfârșit pe cei care Îl cheamă.