La poalele colinei, spre răsărit, erau la această data casele, locurile și grădinile Brâncovenilor, la stânga, iar la dreapta erau locurile Mănăstririi lui Pană Vistierul.
Spre miazăzi, la poalele colinei, erau mahalaua Calicilor de la „Crucea doamnei Mircioaiei” înainte, spre apus, locuri întinse, bălță, ogrăzi, bordeie și colibe de țigani domnești.
Spre miazăzi, de la poalele colinei, mai înainte, era „heleșteul lui Șerban-Vodă”, peste care de la „stâlpul de piatră al Armeanului” se înălța „Capul Troianului” străvechi al Bucureștilor, acel „Vallum” rămas de la romani.
Clopotul prunc
Așa descriu scriitori vechi dealul frumos pe care, în anul 1654, Constatin Vodă Șerban se hotărî să zidească mănăstirea mare și împodobită, bogat înzestrată și cu multe turnuri, dintre care unul era menit să să adăpostească clopotul prunc, cel menit ca mai târziu să devină clopotul Mitropoliei Ungro-Vlahiei, apoi a Principatelor Unite și în urmă al Patriarhiei Românilor de pretutindeni.
Primul clopot ar fi apărut la 1693, nu mult după clădirea mănăstririi lui Constantin Vodă Șerban.
Mitropolitul Ștefan I a fost cel dintâi care a păstorit, pe colina Mitropoliei, turma cuvântătoare a Ungro-Vlahiei și a Plaiurilor.
Mitropolitul Teodosie a fost cel care a pus de s-a turnat un clopot mic pe care să-l poată susțină clopotnița cam șubredă. Clopotul acesta mic era ursit să devină cândva clopotul Patriarhei românilor de pretutindeni.
După revoluția lui Tudor Vladimirescu, în 1829, Mitropolitul Grigore a pus să se toarne un frate mai mic al primului clopot, care a fost și el așezat în clopotniță, alături de celălalt cu care își îmbina sunetul.
Mitropolitul Iosif Gheorghian, de pe vremea regelui Carol I, făcând o subscripție națională, s-a îngrijit de turnarea marelui ”Clopot al Mitropoliei”.
S-a topit clopotul mic de la sfârșitul secolului al XVII-lea, căruia i s-au adăugat mai multe tone de aramă curată scoasă din munții noștri, precum și arama clopotului frate de la începutul veacului al XIX-lea.
