Una dintre fotografiile care se prezintă singură „arborarea drapelului sovietic pe clădirea Reichstag-ului” a generat de-a lungul timpului numeroase discuții pe seama retușării sale de către propaganda sovietică.
Ajustată din contrast pentru a accentua dramatismul fumului negru adăugat în cadru, concomitent cu eliminarea ceasului de la mâna dreapta a sergentului Abdulkhakim Ismailov, fotografia avea să devină una dintre dovezile irefutabile ale faptului că soldații Armatei Roșii erau mari „colecționari” de ceasuri. Ceea ce era de altfel foarte adevărat, însă nu și în cazul subofițerului de pe acoperișul Reichstag-ului.
Dacă ceea ce purta acesta la mâna dreapta este foarte clar un ceas, claritatea îndoielnică a fotografiilor reproduse pentru mass-media internațională continuă să provoace dispute între pasionații istoriei în privința a ceea ce avea de fapt subofițerul la încheietura mâinii stângi.
Altfel spus, ceea ce la prima vedere pare a fi un ceas uriaș, în realitate poate să fie o banală busolă Adrianov, un „accesoriu” utilizat pe scară largă de către întreaga Armată Roșie.
Indiferent care este adevărul, eliminarea ceasului de la mâna dreaptă a ofițerului – din rațiuni perfect justificate, ori din prea mult exces de zel – este confirmarea că undeva „sus” se cam știa de ce erau (uneori) capabili soldații sovietici care se războiau cu „fiara fascistă”.
O fotografie regizată…
Nu atât de cunoscut precum fotografia pe care a realizat-o pe Reichstag, Yevgeny Khaldei a fost întotdeauna eclipsat de propria-i muncă, numele său fiind cunoscut abia după prăbușirea Uniunii Sovietice.
Născut în martie 1917 într-o familie de evrei din Ucraina, Yevgeny a „furat” tainele fotografiei de la vecinii săi care aveau un studio foto în care adesea făcea curat în schimbul mâncării.
„De îndată ce am văzut că trebuie să ai un aparat de fotografiat pentru a arăta cum se întâmplă lucrurile, am știut imediat ce vreau să fac în viață”, rememora la vârsta senectuții Khaldei. Primul aparat foto și l-a construit dintr-o cutie de carton și din lentilele ochelarilor bunicii sale, în vreme ce developarea fotografiilor o realiza sub un pat într-o farfurie de sticlă, la lumina unui felinar pictat în roșu.
Ulterior, acesta urma să fie înlocuit de un aparat adevărat, cu care avea să facă fotografii muncitorilor în fabrica în care lucra. În loc de blitz, Yevgeny se folosea de un pantof umplut cu praf de magneziu de care apropia o bară de cositor, reacția chimică conferind imaginilor „luminozitatea” necesară.
Devenit fotograf al aparatului de propagandă sovietic în ’32, a continuat să imortalizeze pe peliculă fabrici și muncitori, pentru ca un an mai târziu să lucreze atât pentru ziarul „Muncitorul stalinist”, cât și pentru cotidianul ucrainean „Donbass”.
Premiile câștigate la jumătatea anilor ’30 aveau să-i ofere lui Khaldei oportunitatea de a-și desăvârși pregătirea profesională, devenind astfel, la doar 19 ani, fotograf al celei mai mari agenții de presă sovietice – TASS. Mobilizat în 1941 pentru a însoți Armata Roșie pe front, fotograful avea să ajungă din îndepărtatul Est până în inima Reich-ului hitlerist, unde, de altfel, avea să realizeze „icoana” invincibilității Sovietelor.
Reprodusă în numeroase publicații, cărți de specialitate și chiar manuale de istorie, fotografia nu avea nimic „eroic” în ea, fiind regizată de Yevgeny Khaldei pe 2 mai 1945 cu ajutorul a trei militari sovietici – Aleksei Kovalev, Abdulkhakim Ismailov și Leonid Goryychev – care se aflau în acel moment pe acoperișul Reichstag-ului. Intrați în istorie datorită fotografiei lui Khaldei, militarii au reconstituit pentru posteritate momentul – ratat de corespondenții de război sovietici – al arborării drapelului roșu din noaptea de 30 aprilie 1945.
Se cade să amintim și faptul că la momentul în care Mikhail Minin a arborat stindardul sovietic, clădirea Reichstag-ului se afla încă în mâinile inamicului, astfel încât acesta nu va flutura prea mult timp, fiind dat jos de lunetiștii germani a doua zi.
Capitularea germanilor aflați în clădire la 2 mai, au permis fotografului Yevgeny Khaldei să scrie istoria cu ajutorul obiectivului de 35 mm al aparatului său foto, Leica III. Ca un paradox al istoriei, fotografia care anunța victoria Armatei Roșii asupra Germaniei hitleriste avea să fie realizată cu un aparat foto german.
…cu un drapel roșu confecționat din fețe de masă
Pentru ca „decorul” să fie complet, Khaldei a adus cu sine un drapel roșu uriaș, care trebuia să eclipseze fotografia lui Joe Rosenthal cu arborarea drapelului american la Iwo Jima, din care se spune că s-ar fi inspirat.
Spre deosebire de fotografia omologului său din Pacific, Yevgeny Khaldei a avut grijă ca drapelul sovietic – confecționat din trei fețe de masă – să iasă mai puțin „șifonat” decât cel al Americii. Pentru această performanță,
Khaldei a tras numeroase duble pe acoperișul Reichstag-ului, dar și în zona Porții Brandenburg și a aeroportului Tempelhof, epuizând rapid cele 36 de poziții ale filmului rezervat pentru marcarea „victoriei”.
Ceea ce este surprinzător este faptul că în toate locațiile din Berlin, fotograful va fixa în obiectiv același drapel peticit al cărui tiv din partea superioară contrasta puternic cu imaginea de putere mondială a Uniunii Sovietice. Improvizație sau „cinstea oastei” – așa cum se mai spune prin popor – despre „steagul cel mai zdrențuit”?
Greu de presupus după 75 de ani.
Oare la ce s-o fi gândit Khaldei în timp ce fotografia arborarea unui drapel roșu, la fel de peticit, pe clădirea Parlamentului maghiar în 13 februarie 1945? Având în vedere faptul că și acest stindard prezintă „pe lung” – sub capul ciocanului – o cută care trădează îmbinarea celor două fâșii de material este foarte posibil ca, înainte de a ajunge în inima Germaniei, steagul victoriei de pe Reichstag să fi făcut „haltă” și în Budapesta.
Catalogat de revista germană „Der Spiegel” drept „un propagandist pentru o cauză justă, și anume războiul împotriva lui Hitler și a invadatorilor germani din țara sa”, Yevgeny Khaldei a replicat că fotografia cu arborarea drapelului roșu pe Reichstag „este bună și semnificativă din punct de vedere istoric”.
Mai mult decât atât, într-un interviu acordat ziarului „The New York Times” fotograful spunea că „întotdeauna am dorit ca oamenii să știe ce se întâmplă cu adevărat. Trebuie să spun că mi s-a rupt inima de nenumărate ori, dar am asistat și la măreție”.
Dacă „măreția” este ușor previzibilă, nu același lucru se poate spune și despre momentele tragice care aveau să-i marcheze viața fotografului. Tatăl său, precum și trei din cele patru surori ale sale au fost ucise de germani în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Anterior, mama și bunicul său sfârșiseră împușcați în timpul Marii Terori orchestrate de „tătucul Stalin”. După terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, Yevgeny Khaldei avea să cunoască pe propria-i piele „recunoștința” Uniunii Sovietice, în octombrie ’48 fiind concediat din cadrul agenției TASS.
Avea să revină în presă 11 ani mai târziu când a început să lucreze pentru principalul ziar sovietic „Pravda”, în serviciul căruia avea să rămână până la începutul anilor ’70.
Ca o consolare, în anul 1984, o parte a fotografiilor realizate de Khaldei în timpul războiului au fost publicate într-un album intitulat sugestiv „De la Murmansk la Berlin”.
Un deceniu mai târziu, timp în care Imperiul Roșu pe care îl servise cu devotament se destrămase precum o țeșătură putrezită, numele lui Yevgeny Khaldei începea să fie menționat lângă fotografia cu arborarea drapelului sovietic pe clădirea Reichstag-ului.
Prea târziu pentru Khaldei, care avea să se bucure de celebritate pentru o scurtă perioadă, înainte de trecerea sa în neființă în octombrie ’97.
Publicată pentru prima dată pe 13 mai 1945 în revista „Ogonyok”, fotografia realizată de Yevgeny Khaldei pe clădirea Parlamentului german în urmă cu 75 de ani va continua să nască probabil mult timp de aici înainte dispute privitoare la ceea ce avea de fapt sergentul Ismailov la mâna stângă: ceas sau busolă?
