Politica otomană față de populațiile creștine
Printr-un astfel de act, care își avea un model urmat de otomani și în genere de suveranii musulmani în Pactul lui ‘Umar, între statul islamic și grupul de nemusulmani se încheia practic un contract care prevedea drepturi și obligații clar stabilite pentru cele două părți contractante.
‘Ahdnâmeaua debutează chiar prin relatarea succintă a actului capitulării cetății, ceea ce era o practică cutumiară medievală: „Oamenii din Galata au trimis cheia fortăreței (…) pentru a începe prietenia, în scopul de a deveni supușii sultanului.” În schimbul tributului, sultanul le acorda locuitorilor din Galata drepturi, între care: dreptul de a circula liber sau de a-și practica cultul religios. Mai mult decât atât, le era garantată protecția bunurilor și a proprietăților.
Precum în cazul Tratatului cu Ungaria din 1451, negustorii genovezi puteau circula liberi pe mare și pe uscat, respectându-se plata vămii conform obiceiului, deci cutumei. Otomanii nu forțau pe nimeni să se convertească, iar în textul ‘ahdnâme-lei din 1453 Mehmed II garanta genovezilor că nici un „necredincios nu va fi convertit cu forța la Islam”.
În Balcanii a funcționat această tactică otomană: popoarele, în schimbul păcii, acceptau capitularea și plata unui tribut, prin care erau scoase din așa-numită ,,Casă a războiului”, acolo unde erau incluși toți ,,ne-credincioșii”, adică toți cei împotriva cărora purtau turcii osmanlâi războiul sfânt, care, teoretic, ar fi trebuit să fie neîntrerupt. Însă otomanii, de-a lungul istoriei, au pus înaintea factorului religios considerentul politic, războaiele sfinte pornite, djihâd-urile, având drept motive nu religia și credința, ci economia și extinderea teritorială.
Chiar și așa, în Balcanii stăpâniți de otomani non-musulmanii erau acceptați în calitate de cetățeni, creștinii fiind majoritari în această zonă, în vreme ce în statele creștine vestice musulmanii erau expulzați, fiind considerați o amenințare, și chiar comunitățile de evrei erau atent întemeiate cu greu. Așa se explică de ce aveau nevoie de aceste acte sultanii, pentru a-și justifica din punct de vedere politic deciziile și pentru a împăca fundamentalele precepte din cartea sfântă, Coranul, cu acțiunile lumești, strict militare și cu finalități economico-politice.
Până în epoca lui Soliman Magnificul, care a încheiat o pace inclusiv cu regele Franței,, Francis I, în 1525, în ciuda ideologiei antiotomane promovate în Occident și în ciuda cruciadelor din secolele trecute, Imperiul Otoman s-a bucurat de respectul suveranilor creștini din Vest.
Treptat, aprecierea pentru sistemul militar solid și pentru politica otomane a devenit critică, principalele hibe otomane judecate în spațiul occidental, plecat pe calea secularizării în veacul iluminismului, fiind nepotismul, corupția, anacronismul unor instituții, influența prea mare a religiei etc. Decăzând militar, Poarta a fost obligată să se reformeze, acceptând influențele occidentale, mai ales în secolul XIX, după Războiul Crimeei.
