Politica internă a României prin ochii polemistului interbelic: Articolele lui Sebastian din Cuvântul
Inflația de idei politice și calitatea de opozant constituiau pentru Sebastian temeiurile victoriilor socialiștilor în alegerile din Anglia, Elveția și Finlanda. Soluția pe care gazetarul o oferea pentru declinul vieții politice democratice era aceea a „așteptării”. Discursul către națiunea europeană (16 aprilie) al autorului Trădării cărturarilor era întâmpinat în Cuvântul de către Sebastian cu entuziasm, în condițiile încetei dispariții a acestui proiect: „Pentru clarificarea problemei, discursul lui Julien Benda vine cum nu se poate mai bine”.
Mihail Sebastian îl elogia pe Julien Benda, își arăta adeziunea față de această Europă carteziană, de „idei”. Mai mult, îndemna omul politic „să învețe ceva de la filosof”, în speranța că națiunea europeană, la un moment dat, nu va mai fi „o confederație ideală”. De unde rezultă, prin urmare, absurditatea: „convingerile lui [n.a. ale lui Sebastian] politice, trase la indigo după acelea ale patronului său, sînt antieuropene, antidemocratice, autarhiste”? Într-un alt articol
(Propaganda cu clopoței), Sebastian cerea combaterea propagandei revizioniste ungare și germane printr-o intensificare a propagandei antirevizioniste a Micii Antante. În articolul Voi care intrați aici!… (9 noiembrie) Sebastian revenea la tonul său rezervat, sceptic, de data aceasta față de mersul Societății Națiunilor, care, de altfel, a sfârșit lamentabil, dând greș prin izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, acesta traducând Societatea drept „un trust politic” și exprimându-și neîncrederea în rolul organizației: Căci, așa sau altminteri, toți care intră acolo știu prea bine că e nevoie (…) să lase agățată de un cuier ceea ce versul dantesc de mult cere ogni speranza”.
Într-adevăr, „Sebastian este rezervat față de idealul umanist și libertar al Europei”
Scriitorul lua în deriziune moțiunile și „manifestele idilice” încărcate de eroism și empatie, tocmai pentru că, avizat politic și moderat, echilibrat în angajările publice, Sebastian observa degradarea constantă a lumii în care se învârtea sau pe care o comenta la ziar. Nu s-au ars cărți, „cele mai frumoase și mai limpezi bucurii ale spiritului uman”, în ciuda luărilor de poziție ale PEN-Cluburilor? Când oferea comentarii pe marginea protestelor studențești din Franța cauzate de limitarea drastică a ofertelor de muncă (Niște șomeri care vor avea de lucru, 14 aprilie) sau când expunea realitatea fabricilor de diplome românești, Sebastian nu îndemna la revoluție, ci atrăgea atenția asupra falsei soluții a limitării numărului de studenți și avertiza, în același timp, că tergiversarea rezolvării unei probleme structurale putea cauza tragedii: „trebuie să mai știi ce faci cu acești tineri pe care i-ai lăsat în stradă.
Îi trimiți spre sinucidere sau spre revoluție? Spre una sau spre alta în orice caz, dacă nu le găsești o altă întrebuințare”. Pentru Sebastian, statul trebuia să sprijine învățământul, după cum trebuia să întrețină instituții de cultură, însă „să le țină cum trebuie. Sau să le închidă. Economie și artă nu se poate”. Dezinteresul general al societății pentru cultură si pentru artist a fost, de altfel, o temă care a străbătut publicistica lui Sebastian încă din primii ani ai activității la Cuvântul.
În articolul din 13 ianuarie 1933 (În Spania) și în cel care îl completează, din 8 octombrie (Criză de guvern în Spania), redactorul Cuvântului comenta „fierberea, fără consecință și fără obiect” care cuprinsese noua republică din 1931, în care guvernele și cădeau și se ridicau peste noapte. Ceea ce critica Sebastian era de fapt trădarea revoluției, inutilitatea actului revoluționar din moment ce nu conducea, finalmente, decât la „politicianizare”, adică la implantarea unor „politicieni superficiali” în poziții-cheie.
Toate astea în detrimentul propriilor luptători ai Republicii, pe care nu a știut decât să îi „consume metodic”. Sentențios, Sebastian credea că timpurile sunt rezervate unor „revoluții de ordin social”, așadar revoluția „democrată și liberală” din 1931 își ratase menirea. Era Sebastian extremist, fie și „moderat”, pentru că opunea unui liberalism pe care îl detesta visceral idealul unei revoluții sociale care să răspundă marilor probleme „insuficient gâtuite”? Fără nici un cuvânt din care să reiasă violența acestei revoluții, care viza socialul, nu politicul, nu. De altfel, Sebastian era consternat de trivializarea unor „probleme adânc serioase”, ca antirevizionismul și patriotismul, prin utilizarea lor ca justificare a unei crime (!), ceea ce s-a întâmplat în cazul unui anume Ion Ștefănescu (Tata Moșu antirevizionist).
Ceea ce îl măcina pe Sebastian de fapt era imobilismul structurilor democratice: dacă revoluția spaniolă a sucombat, la fel s-a întâmplat și cu cea național-țărănistă din 1928, „într-o legislație liberală, burgheză și capitalistă” (Politică administrativă, 3 august). De altfel, nu numai în Cum am devenit huligan Sebastian a râs de „revoluție”, înțeleasă ca răsturnare fără o examinare critică a oricărei structuri preexistente. De pildă, în articolul Manifest și generație, în care autorul satiriza tocmai gustul pentru revoluție doar de dragul revoluției, fără „activități laborioase, răbdătoare și de cele mai multe ori anonime”, iar în 3 decembrie (În slujba revoluției) Sebastian revenea asupra termenului: „abuzul de revoluție este acum general”, făcând referire la încercarea național-țărănistă de a capitaliza politic pe această temă. Nici față de comunismul sovietic Sebastian nu avea simpatii (Vilegiatură în URSS). De data aceasta, critica lui Sebastian se îndrepta împotriva dublului standard al burghezului în U.R.S.S.: cel local, necesarmente exterminat, cel extern, invitat, „căci există burghezi pe care îi omori și alții pe care îi ospătezi”, remarca, cu umor negru, polemistul.
