Evenimentul Istoric > Articole online > Istoria universală > Între identitate și alteritate: Mihail Sebastian
Articole online

Între identitate și alteritate: Mihail Sebastian

Mihail Sebastian

Dacă pentru prima parte a anilor ’30 poziția lui Sebastian față de teme precum democrația, fascismul, politica internă se pot găsi răspunsuri în „Cuvântul”, ziarul unde intelectualul evreu debutează 1927, doi ani mai târziu devenind redactor, despre tulburările și radicalizările din primul deceniu interbelic ne vorbește romanul „De două mii de ani”.

Între identitate și alteritate: Mihail Sebastian

Nu o analiză literară ne interesează aici, ci atitudinea pe care eroul lui Sebastian o manifestă față de antisemitismul crescând din mediul universitar. Romanul acoperă perioada 1921-1933, iar dea lungul celor 6 părți se pot observa diferite etape ale antisemitismului: în primele două părți se poate observa un antisemitism primitiv, generator al unui solidarități de grup, marcat prin bătăile pe care studenții evrei le suferea cu regularitate. Identitatea evreului e deci aici conștientizarea că tocmai urmele durerii fizice îl profilează existențial, căci „bătăile creează evreul.” Partea 6 va reînnoda legătura cu primele două.

Eroul se confruntă din nou cu un antisemitism brutal, venit acum din partea prietenilor săi, Dronțu și Vieru, cel din urmă fiind în fapt un prototip al lui Camil Petrescu, așa după cum Blidaru e un prototip al lui Nae Ionescu. Ceea ce a stârnit indignarea taberei evreiești, unde Sebastian va fi tratat de o manieră îngrozitoare, chemat la ordine și condamnat, a fost încercarea naratorului, în părțile 3 și 4 de a înțelege antisemitismul și de a-l umaniza, într-o oarecare măsură, ceea ce va conduce la o solidarizare întru suprimarea unui dușman comun: „Gazetele sioniste întindeau o mână fraternă ziarului d-lui Cuza, revistele marxiste se înțelegeau de minune cu cele huliganice, dreapta  și stânga, democrații și reacționarii, antisemiții și revizioniștii – toată lumea, în sfîrșit, cunoștea un singur dușman, denunța o singură crimă.” Sebastian urmărea, prin „De două mii” de ani, nu doar istoricizarea problemei evreieşti după Marea Unire, ci şi, prin intermediul problemei evreieşti, urmărirea contextelor socio‑politice din România structurată de sfârşitul Primului Război Mondial.

Mihail Sebastian relevă în romanul său trei atitudini posibile pentru soluționarea problemei evreiești din spațiul românesc interbelic: sionismul, prin Sami Winkler,opţiunea marxistă, ilustrată de turbulentul S.T. Haim, marxist fervent, nestrămutat în convingerile sale şi, finalmente încercarea de a trăi împreună cu majoritatea în împrejurările date, interpretată de unii drept asimilaţionism – dovadă, atacurile la care a fost supus din amândouă părţile, după publicarea cărţii, atacuri consemnate în „Cum am devenit huligan”.

Aceasta din urmă reprezintă opţiunea sa personală. Această atitudine e, la urma urmei, cea mai riscantă

Personajul lui Sebastian îşi caută identitatea ca individ, prins între două grupuri, al său, ale cărui ipostaze şi soluţii în ceea ce priveşte problema identităţii sunt supuse unui inventar, şi cel în care şi-ar dori să fie acceptat (ca atare, nu integrat; mai precis, ca valoare umană intrinsecă, ca individ cu calităţile şi scăderile lui, şi nu ca reprezentant al unui grup), şi care nu-l acceptă. Protagonistul însuși, confruntat cu atâtea forme de antisemitism, ajunge să creadă că la baza antisemitismului nu ar sta circumstanțe istorice, sociale sau politice, ci ordinea metafizică a existenței: „Există o obligație metafizică a evreu a evreului de a fi detestat. Asta este funcția lui în lume. De ce? Nu știu” Acest refugiu în spatele fatalismului pare a fi rezultat îndelungatei persecuții rasiale, însă e doar una dintre soluțiile posibile, alături de celelalte pe care Sebastian le prezintă.

„Când o colectivitate (confesională, etnică sau de altă natură) încearcă să definească identitatea unei colectivități diferite, ea se raportează inevitabil la coordonatele propriei sale identități”,  iar romanul lui Sebastian, ca, de altfel, întreaga sa activitate intelectuală, vine să conteste tocmai condiția evreului ca element de alteritate. De altfel, fire carteziană, deloc sedus de extremisme, Mihail Sebastian nu a căutat să se răzbune, după 23 august, pentru tratamentul nedrept pe care a trebuit să-l îndure, prin adeziunea la noua realitate comunistă. Refuză afilierile nedemne, precum un sindicat al scriitorilor evrei: „Figuri necunoscute, nume inexistente – un amestec de rataj disperat, de mediocritate care răbufneşte, vechi ambiţii, vechi mizerii, toate reînviate cu obrăznicie, cu ostentaţie. Nu-mi iert laşitatea de a nu le fi strigat în faţă tot ce meritau.”

În fond, prins între dreapta care nu-i acceptă evreitatea și stânga pentru care nu are afinități, Sebastian s-a văzut nevoit să rămână un outsider, supus atacurilor de pretutindeni.

Astfel ajunge Sebastian, alături de puțini alți colegi de generație, precum Eugen Ionescu, să rămână printre cei care au rezistat asaltului politicului, din întreaga generație criterionistă. Sebastian se afla în postura neangajatului, iar stigmatul evreității nu putea fi înlăturat. Plecată pe drumul naționalismului etnicist, elita românească nu putea permite o „afacere Dreyfus”.

Registration

Aici iti poti reseta parola