Pedepsele romane erau adesea foarte severe, însă nici una nu era considerată mai cumplită decât Poena Cullei („pedeapsa sacului”, în latină).
În ierahia Romei Antice, bărbatul cel mai vârstnic reprezenta vârful familiei, care, la rândul ei, reprezenta celula de bază a societății romane.
Vârstnicul avea o putere absolută asupra familiei sale dar și a apropiaților. El controla afacerile familiei și avea cuvântul suprem în privința pedepselor aplicate copiilor săi.
Având în vedere toate acestea, paricidul – uciderea propriului părinte – era considerată ca una dintre cele mai abominabile crime pe care o putea comite o persoană.
Romanii antici priveau un asemenea act nu doar ca pe ceva îngrozitor de imoral, dar și ca pe o amenințare la adresa structurii sociale pe care se baza imperiul.
De aceea, pedepsele erau teribile, pentru a descuraja comiterea unor astfel de crime.
„Blândețea” de început
Originile Poena Cullei au creat polemică. Unii cred că ar fi început să fie aplicată în timpul domniei lui Lucius Tarquinius Superbus, între 535 și 509 î.Hr.
Alții afirmă că pedeapsa pentru paricid este pomenită pentru prima oară în scrierile lui Plutarh. Potrivit istoricului grec, Lucius Hostius a fost condamnat pentru uciderea tatălui său. Totuși, el nu precizează dacă a fost executat și în ce mod.
Există însă un consens asupra faptului că Poena Cullei a apărut pentru prima oară, efectiv, în Istoria Romei, a lui Tit Liviu. Aici, este descris cum Marcus Publicius Malleolus a fost cusut într-un sac de piele și aruncat în mare, în anul 101 î.Hr., pentru că și-a ucis mama.
Pedeapsa descrisă de Tit Liviu pare blândă în comparație cu versiuni ulterioare ale acestei pedepse, pentru care se foloseau animale vii.
La începuturile Imperiului Roman, în sac, împreună cu condamnatul, se introducea și o viperă. Scrieri ulterioare vorbesc și de o maimuță.
Patru animale
Prima menționare de folosire a patru animale vii apare în scrierile juristului Modestinus. El a scris în secolul al III-lea d.Hr. că tradiția decretată din strămoși era ca, împreună cu condamnatul, să se coasă în sac, nu doar un șarpe și o maimuță, ci și o pisică și un cocoș.
În timpul domniei împăratului Hadrian (117-138 d.Hr.), doar persoanele găsite vinovate de uciderea părinților sau bunicilor erau supuse Poenei Cullei.
Ei aveau posibilitatea de a alege între această pedeapsă și a fi aruncați în arena cu fiare sălbatice.
În paralel cu folosirea animalelor vii, erau practicate și alte pedepse, înainte ca vinovatul să fie cusut în sacul de piele. Astfel, acesta era bătut în timp ce capul îi era băgat într-o piele de lup crudă, netăbăcită. Apoi, înainte de a fi introdus în sac, i se puneau în picioare saboți de lemn.
Poena Cullei a suferit transformări odată cu trecerea timpului. Persoanele pedepsit s-au mai schimbat, unii împărați rezervând-o celor vinovați de uciderea oricărei rudenii, nu doar părinților.
În cele din urmă, Poena Cullei a fost abandonată, pentru a fi reutilizată în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, care a modificat-o, prevăzând doar utilizarea șarpelui. Era folosită și la pedepsirea părinților acuzați că și-au ucis copiii.
