Plecarea păstorilor aromâni din Albania şi Epir cu oile de la munte descrisă de călătorul francez Pouqueville la 1820

 

Pe păstorii români îi întâlneai pretutindeni în sudul şi în nordul Dunării.

Numeroase turme ale „vlahilor” străbat câmpiile şi munţii încărcaţi cu păşune ale Macedoniei, scrie Ștefan Meteș în studiul „Păstori ardeleni în Principatele Române”, publicat în 1925, din care cităm în continuare folosind limba de acum 100 de ani:

Păstorii aromâni de aici (numiţi şi Fărseroţi), determinaţi de nevoile turmelor, aveau două locuinţe una de vară şi alta de iarnă.

Încă în veacul al XI Kekavmenos, scriitor bizantin, ne vorbeşte despre ei astfel:

„E obiceiul lor, ca familiile şi turmele Vlahilor să petreacă din luna Aprilie până în Septemvrie pe munţii cei mai înalţi şi în locurile cele mai reci”.

Toamna se coborau cu turmele dela munte în câmpiile Macedoniei, unde iernau până în primăvară, când se urcau iarăşi la munte.

Avem o descriere admirabilă a unei astfel de plecări a păstorilor aromâni din Albania şi Epir făcută de călătorul frances Pouqueville (1820), care a văzut-o şi de sigur că ea se potriveşte şi cu împrejurările evului mediu:

Migraţiunea anuală a Valahilor are ceva impozant şi solemn, ce nu se vede la alte popoare. La o epocă determinată şi anume la Sf. Dumitru, triburile reunite fac o serbătoare generală în satele Avela, Perivoli şi Samarina, aşezate pe ramura macedoneană a Pindului.

După ceremonie, bătrânii ţin sfat şi aleg câteva familii mai robuste, pe care le orânduesc a păzi în timpul iernei locuinţele părăsite de ceilalţi.

Rânduiala plecării fiind regulată, preoţii o anunţă prin rugăciuni, răspândind binecuvântările lui Dumnezeu asupra poporului.

După toate acestea despărţirea, care e mişcătoare şi duioasă, apoi întreaga populaţie se ridică şi împărţită pe secţiuni porneşte.

Opririle pentru păşunatul turmelor ca şi opririle pentru popas noaptea, sunt alese şi hotărîte de mai înainte.

Strigătele de bun rămas

Prin strigăte prelungite îşi iau rămas bun dela cătunele şi locuinţele ce părăsesc, îşi întorc capul spre a mai zări încă odată acoperemântul ce-i va adăposti la primăvară iarăş, şi jelesc pe cei cari rămân pe urmă ca păzitori.

Tot aşa şi berzele, paseri călătoare, îşi lasă cuiburile şi însoţite de nouăle odrasle se avântă peste mări, sperând a reveni la redeşteptarea primăverii spre a locui iarăş ţărmurile abandonate cu durere, din cauza celor rămaşi în urmă.