Pe coastele munţilor se văd turmele înaintând în coloane şerpuite, sunetul telencilor dela gâtul ţapilor şi berbecilor, strigătele animalelor de tot felul, vocile amestecate premerg, însoţesc şi urmează lungul şireag al emigranţilor din Pind, cari îşi revarsă populaţia văratecă peste luncile Macedoniei.
Bătrânii, flăcăiandrii, bărbaţii, fetele îmbrăcate cum erau în vechime fecioarele din Sparta, mamele împovărate de leagănul noilor născuţi pe cari îi poartă ca desagii pe umeri lor, păşesc încunjuraţi de atâtea animale domnestice: cai robuşti, catâri îucărcaţi cu bagaje, deasupra cărora cântă cocoşul, ceasornicul anunţând orele nopţii.
Toţi plini de sănătate, strălucitori de speranţă, pornesc la drum să caute abundenţă şi un climat mai dulce, unde să trăiască sub corturi ori prin satele lor, pe unde îşi au locaşul de iarnă.
Dacă atitudinea lor n’ar fi paşnică şi pastorală, cineva văzând aceste colonii pribege, s’ar crede în timpurile în care nordul vărsa populaţiile sale devastatoare asupra țerilor mult încercatului Orient.
Toţi păstorii români, cari locuesc pe muntele Pindului, au o vieaţă simplă şi apropiată de timpii anteriori. Ei fac tasuri, fluiere găvane, căuşe, linguri de lemn foarte fin lucrate.
Cântă cu fluierele arii duioase şi pare că se aşează oarecari raporturi între sunetul fluerului şi turmele lor. Ei le comandă cu muzică; au sărbători păstoreşti, dintre cari cele mai mari sunt tunderea oilor şifătarea mieilor”.
Descrierea aceasta atât de plastică a coborârii de la munte şi a vieţii păstorilor aromâni, se potriveşte foarte mult cu cea a a oierilor ardeleni în Principatele Române.
