Obiceiul druizilor pe care toți îl respectăm de Revelion

 

În preajma Crăciunului și Anului Nou din aproape nici o casă nu lipsește vâscul. Atârnat în așa fel încât să poți trece pe sub el și, mai ales, să te poți îmbrățișa și săruta sub creanga mereu verde, vâscul este o plantă care a fascinat aproape toate culturile europene.

Este o plantă parazită, dar oamenii au observat că rămâne verde tot timpul anului și că se ”își alege” aceiași copaci preferați și de păsări pentru a își face cuibul. De aici asocierea cu iubirea și cu fertilitatea.

Obiceiul de a pune vâsc în casă, răspândit și la noi, nu are legătură cu tradiția creștină sau românească, decât în sensul că e considerat un simbol al perenității, ca și bradul.

În alte culturi, vâscul avea și rol ritualic. De exemplu, în Roma antică, logodnicii pecetluiau legătura cu un sărut sub o creangă de vâsc. În Țările Nordului, unde legenda spune că bobițele albe sunt lacrimile zeiței Frigga, care își pierduse fiul, Balder, ucis de Loki, cu o săgeată făcută dintr-o creangă de vâsc. Lacrimile zeiței i-au readus fiul la viață și ea, de fericire, i-a sărutat pe toți cei prezenți sub o ramură de vâsc.