„La două mile în preajma Bucureștiului, se găsea atunci, și probabil există și astăzi un loc delicios, încântător, Băneasa (…)
Băneasa era pentru români ceea ce sunt pentru parizieni Saint-Cloud, Montmorency, Enghinen sau Saint-Maur.
Se ajunge acolo în trăsură sau călare, și cei care se plimbă, fără a fi prea numeroși, în zilele săptămânii, mai ales, nu încetează să anime acest Eldorado, prin grupurile lor de elită.
O pădure mică, străpunsă de alei drepte, când curbe, ce sporesc frumusețea naturii.
Se găsesc la fiecare pas tufe enorme de măceșe, de mirt de Sicilia, de caprifoi, de iasomie, de răsuri; peste tot încântătoare umbrare, de unde se răspândesc parfumurile cele mai suave, tinerele femei la modă, păsările cele mai gălăgioase.
Mici ochiuri de apă limpede se ivesc din toate colțurile din iarbă, ca niște rădăcini de cristal, care merg, murmurând și se undesc într-un fel de insulă înconjurată de mărăcini și sălcii parfumate”.
Aleea cea Mare
Așa se explică de ce Grădina publică, prevăzută în „Regulamentul pentru starea sănătății, înfrumusețarea și paza bunei orânduieli în Poliția Bucureștilor” din timpul generalului Kiseleff, urma să fie amenajată la capătul de nord al Podului Mogoșoaiei, la „Șosea”.
Lucrările au fost încredințate arhitectului german Wilhelm Meyer și au început în 1832, când s-a trasat „Aleea cea Mare, între Capul Podului Mogoșoaiei și Dumbrava Bănesei”, cu scopul de a crea o zonă de relaxare pentru locuitori.
Acest loc de promenadă era absolut necesar bucureștenilor care, în anii 1830, nu mai aveau decât două locuri unde puteau ieși: Grădina cu Cai (în apropierea Pieței Mihail Kogălniceanu de astăzi) și Dealul Mitropoliei.
Proiectul lui Kiseleff viza reglementarea sistemului de curățenie din oraș, înfrumusețarea străzilor, pavarea drumurilor, crearea unui sistem de iluminat, creșterea siguranței locuitorilor prin îmbunătățirea „străjii temnițelor”.
