De unde provine aurul țiganilor din România. Ce i-au promis zlătarii lui Kiseleff în schimbul dezrobirii

 

Se spune că „romii”, adică „oamenii liberi” pe țigănește, au fugit din India în urma persecuţiei crude a lui Tamerlan, din secolul al XIV-lea.

În ţările române ar fi ajuns pe la începutul secolului al XV-lea, dar Hașdeu crede că prin anul 1300 erau ţigani pe la noi.

În Moldova şi în Muntenia, secolul al XVII-lea, în special, a fost foarte greu pentru ţigani, deoarece aveau duşmani pe lacomii călugări şi popi greci.

Aceştia asmuţeau asupra lor pe români reînviind prejudecăți vechi ce circulau împotriva ţiganilor prin Europa: că ar fi masacrat pe copiii din Betleem; că ar fi alungat pe Iisus din Egipt, că ar fi plătit pe Iuda să trădeze pe stăpânul lui; că au făurit cuiele cu care a fost răstignit Mântuitorul și că ar fi făcut un cui mai lung să-i fie înfipt în piept și că Iisus murind i-ar fi blestemat.

Concluzia era că Dumnezeu ar aproba ca un asemenea neam să fie târât în sclavie.

Călugării greci au reușit să determine robirea sălbatică a țiganilor de care aveau nevoie la muncă pe moșii. Țiganii mai deștepți și mai talentați au fost trimiși la curtea domnească și pe la curțile boierești unde au ajuns cizmari, croitori, bucătari, lăutari etc.

Aurarii

Țiganii ajunși în Moldova și Muntenia pe vremea lui Mircea cel Mare, după cum arată documentele mănăstirii Tismana, au fost capturați de stat și vânduți mănăstirilor și boierilor.

În special pe vremea fanarioților, țiganii au fost supuși la muncile cele mai grele, bătuți goi sau la talpă și vânduți prin oboare, la un loc cu vitele.

O parte dintre robii statului erau zlătarii, numiți și rudari sau aurari. Acești erau slobozi să caute aur prin Olt și prin nisipurile altor râuri de munte, cu obligația de a da un fel de dijmă anuală pentru bijuteriile soției domnitorului grec.

Zlătarii au făcut prima tentativă de dezrobire a neamului țigănesc.

Pe vremea Regulamentului Organic, zlătarii i-au promis generalului Pavel Kiseleff „atât aur curat cât va putea duce calul lui” dacă-i va dezrobi pe toți țiganii din principate.

Însă, Kiseleff a preferat să dea satisfacție boierilor, ca o compensație pentru că le răpise unele privilegii.

În schimb, Alexandru Ghica, în 1837, dezrobeşte pe robii statului, obligând pe boieri să-i colonizeze pe moşiile lor. Aceştia au fost nevoiţi să-i considere la fel ca pe ţăranii băştinaşi…

Iar după câţiva ani Mihai Sturza şi Grigore A. Ghica, în Moldova, imită acest exemplu.

Dar cele din urmă vestigii ale robiei au dispărut pentru totdeauna în România abia sub Cuza Vodă.

E interesant de notat că unii ţigani fiind eliberaţi, după ce au benchetuit şi s-au veselit câteva zile şi câteva nopţi, s-au întors iar pe la boierii lor, rugând să fie reprimiţi deoarece nu aveau nici unde locui, nici ce mânca…

Citește și Adunarea țiganilor de la Rupea din 1919

Sursa: Realitatea Ilustrată din 19 octombrie 1933