Ginere e chiar băiatul bulibașei, Nicolae Istvan, care vorbea curat românește, ungurește, nemțește, ruteana și turca și fusese sergent în armata „Împăratului”.
Bulibașa ținuse ca urmașul său la șefia șatrei să se căsătorească religios și civil la Blaj, dar, ca să nu supere pe bătrânii șatrei, păstrători ai tradițiilor, organizase și o nuntă țigănească.
Căruțele fuseseră aranjate în cerc, lăsând în mijloc un loc ca o arenă de circ.
Din una coboară trei țigani cu cobze și lăute, care scoteau o melodie bizară între „Taci mireasă nu mai plânge” și „La donna e mobile”. Ca la un semnal din celelalte începură să coboare bătrâni, femei, copii, vrăjitoare cu pipele în colțul gurii știrbe.
Toată șatra se îndreaptă spre căruța cu coviltirul bine închis. Copii în față, bărbații mai la urmă.
Adunarea privea ca hipnotizată spre pânza coviltirului, legănându-se pe loc.
Din grup se desprinseră patru vrăjitoare bătrâne, care se urcară în căruțe, de unde, în vaiete și bocete, traseră afară o femeie cu capul și obrazul acoperite de o basma galbenă.
Era mireasa. Cu picioarele goale, cu cămașa ruptă, se deosebea de celelalte femei prin basmaua ei de saten galben și un brâu cu monede mari de aur.
Cele patru bătrâne, însoțite de toate femeile, au luat-o între ele pe mireasă și au dus-o până la malul Târnavei. Acolo, în țipete și râsete au dezbrăcat-o și au cufundat-o de câteva ori în apă în timp ce lăutarii scârțâiau îndrăciți și cele patru vrăjitoare făceau gesture implorătoare spre pământ, spre apă, spre cer…
Mireasa avea pântecul peste măsură de crescut, semn că peste o lună-două mirele era tată…
Alaiul miresei se apropie chiuind, cântând și jucând de căruța bulibașei. Tânărul mire, cu mâinile înfipte-n brâu, așteaptă cu un aer măreț.
Mireasa, cu fața descoperită, pare să fie mult mai bătrână decât ginerele. E urâtă, cu obrajii zbârciți și un ochi alb.
