O încercare de racolare ratată a Securității din 1977

 

Într-o zi pe holul facultății ardeam gazul între două cursuri. Una dintre secretare mă invită la decanat.

Mi-a spus că mă urmărea pe la cenaclurile pe unde mergeam, (Charmides, al facultățîi, la Filosofie, la Crohmălniceanu, la Litere etc.) Mi-a arătat un ziar impăturit unde eram pomenit că participant la o lectură (…) A văzut pesemne că m-am albit cînd s-a prezentat că e de la Securitate și a început să mă laude – aveam cultură, pozițîi echilibrate, eram ascultat, mă pricepeam, blablabla.

Laudele de la un securist sunt periculoase, nu eram atât de prost să nu pricep. Faceți o anchetă despre mine? l-am întrebat. Sunt suspect de ceva? Va pierdeți vremea, sunt curat, nu fac nimic dăunător (…)

M-a luat gură pe dinainte?

Oh, nu, zice prevenitor. Avem o propunere pentru dvs. În sfîrșit, mi-am spus! Ajungem la punct. Și-mi spune că ar vrea să lucrez pentru el. Cine „el”, îl întreb. Pentru Securitate.

Adică? fac eu. Să le reportez ce se spune prin cenacluri, la seminar, să ii atrag atenția asupra atitudinilor dușmănoase ale unora. Suntem în plin război rece, nici rușii nici americanii nu ne iubesc. Nu se știe ce se poate întîmpla.

România nu are prieteni. Să-și facă! zic eu că prostul. După replică asta, se uită lung la mine, mă măsoară și se lasă pe speteaza scaunului. Mă scrutează în tăcere.

Credea că îi va fi ușor cu un biet student, sigur naiv. A continuat – Să fim vigilenți! Să prevenim răul care se poate întâmpla. România e amenințată. Frecții! am zis în gînd. Mă lua drept fraier.

Accept? mă intreabă. Ce să accept? Că să scap din strânsoare, îi spun că trebuie să vorbesc cu nevasta. El zice că ar fi o prostie, nevasta nu trebuie să știe nimic. Lucrăm conspirat.

Eu – Ne spunem tot, nu avem secrete unul față de altul. Mă scotea din situație pe moment. Zic – Îmi trebuie timp de gîndire, nu pot să dau un răspuns așa repede. E o chestiune importantă.

Zice după mine – Da, e importantă. Părea dezamăgit, credea că mă va agață ușor.

(…) Mamei nu i-am spus pățania, dar l-am sunat pe tata. El a spus să refuz fără să se gindească o clipă. Nu e de ține! a zis scurt. Tocmai pe ține te-au găsit!?…Dă-i în mă-sa! I-am spus nevesti-mii apoi, nu mă puteam abține.

Ea i-a spus la rândul ei maică-sii. Era că-ntr-un film neorealist italian, când lumea bârfeste peste balcon, printre rufe întinse la uscat. Tot familionul participa la vodevil.