Într-o zi pe holul facultății ardeam gazul între două cursuri. Una dintre secretare mă invită la decanat.

Noaptea n-am dormit, nici următoarea. Nici n-am scris. Mă întrebam –  intimidate – ce represalii urmează după ce îl voi anunța pe securist de refuzul meu.

După cîteva zile ne-am întîlnit din nou, de dată asta la mine în cartier. La complexul de la Barajul Dunării, la limita Bucureștiului, la un birt frecventat de lumpenii zonei. Deși era în apropiere de blocul unde locuiam, nu intrasem niciodată.

Am ajuns cu 30 de minute mai devreme. Repetam în gând ce aveam să zic și să fac. Voiam să se termine odată toată povestea, mă apăsă.

Tipul a fost recunoscut de un ospătar, acesta l-a chemat pe responsabil. A apărut într-un minut făcând temenele. Se uită la mine că la o victimă sau că la un gunoi. M-am jenat, eram lingă casă și exista riscul să spună că aveam legături cu Securitatea.

Reputația mea – câtă era – s-ar fi făcut zdrențe.

Mai interesant era că securistul știa de tămbălăul pe care făcusem în familie. De unde aflase, habar nu am. Ascultase la ușă, din telefon? Prea știa amănunte, replici, situații. Mi-a spus supărat – dînd din cap că o păpușă– că nu era bine ce am făcut.

Citește toată POVESTEA pe stelian-tanase.ro