„A trăit exact atâţia ani ca şi figura legendară Arsenie Papacioc, părintele duhovnic alături de care a petrecut zeci de ani la Techirghiol. Au împărtăşit amândoi aceeaşi soartă a prigonirii de către comunişti, în anii 50-60”, scrie jurnalistul Radu Tudor, cel care şi face tristul anunţ, pe blogul său.
Prigoana
Viaţa monahală nu este una lipsită de încercări, dar perioada comunistă, mai ales la jumătatea anilor 50-70, a pus-o la şi mai grea încercare.
Monahii şi monahiile din România au avut de îndurat un tratament extrem de dur din partea autorităţilor de stat.
Mulţi dintre monahi au fost izgoniţi din obştile lor de rugăciune, tot mulţi au fost cei care au ajuns în temniţe. Pentru majoritatea a fost suprema încercare, căreia a trebuit să îi reziste.
Maica Stareţă Semfora Gafton, de la Mânăstirea Sfânta Maria din Techirghiol este unul dintre exemple.
Chemarea
A fost singurul copil la părinţi. A simţit de mică atracţie faţă de biserică şi rugăciune. A aşteptat să împlinească 21 de ani, majoratul, să ajungă la mânăstire, în ciuda împotrivirii tatălui ei.
În 1941 a plecat la o mânăstire în Vrancea, care ţinea de Episcopia Buzăului. Se chema Rogozu. Dar de acolo s-a mutat la Poiana Mărului, care a fost mânăstirea sa de suflet.
„Între timp au intrat ruşii în ţară. Am făcut Seminarul Teologic la Mănăstirea Horezu, timp în care am fost secretara Mănăstirii Plumbuita din Bucureşti, apoi am fost studentă la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Am terminat facultatea, am devenit stareţă la Poiana Mărului, în Vrancea. Timp de trei ani, cât am rămas stareţă, am reparat cele două biserici ale mănăstirii. Cea mai mare dintre ele avea cinci turle, cu catapeteasmă lucrată în foiţă de aur. Cea mai mică servea cimitirului. În 1956 am terminat Teologia. Noi am fost o generaţie în Facultatea de Teologie care ne-am bucurat de cei mai mari profesori ai secolului al XX-lea. A fost o pleiadă de aur a dascălilor teologiei româneşti: Stăniloae, la el mi-am dat lucrarea de licenţă, Teodor M. Popescu, Nicolae Balcă, I. G. Coman. Combăteau marxismul în plin comunism. „Să vină domnul Marx încoace, să vedem dacă are dreptate…“, spuneau. Eram stareţă. La facultate m-am înscris la secţia Filologie – limbi clasice. Visul meu era să să stau în mănăstire şi să traduc din Sfinţii Părinţi. M-am înscris în 1956. Trecusem toate examenele cu brio. Dar la o singură materie nu am ştiut să scriu nici un cuvânt. La Istorie mi-a căzut „Ştefan cel Mare, domnia lui“, la Limba română subiectul era „Poezia lui Mihai Eminescu“. Cunoşteam bine opera lui Eminescu, îmi plăcea mult. La Marxism însă nu am ştiut să răspund la întrebarea: „De ce are Partidul Muncitoresc rolul de conducător?“. Habar nu aveam. Cu toate acestea am intrat”, a povestit, într-un interviu acordat publicaţiei Ziarul Lumina.
Decretul 410 din 1959
„Şi a venit Decretul 410 din anul 1959… Eparhia Buzăului trecea cu cele mai multe mănăstiri existente, după cele din Moldova. Mănăstiri de călugări, de călugăriţe… Aşa că decretul s-a aplicat ad litteram. Am primit în scris că trebuia să părăsim mănăstirea. Şi nu doar eu. Toată obştea. Mănăstirea trebuia desfiinţată. Au plecat din mănăstire călugări doctori în teologie, licenţiaţi în teologie. O colegă de a mea de la Mănăstirea Răteşti din Buzău le-a spus celor care voiau să închidă mănăstirea: „Ştiu că nu iubiţi călugării şi că o să mă daţi afară. Dar nu o să vă las satisfacţia asta. Mai bine plec eu“. În schimb, eu am rămas în mănăstire şi am aşteptat decizia scrisă. Am plecat cu hârtia în mână şi cu sufletul plin de amărăciune. Mănăstirea se închisese. Când mi-am mai revenit, m-am prezentat la patriarhul Justinian, iar el a spus, dându-mi peste mâna care ţinea decizia de izgonire din mănăstire: „Poftim, licenţiată în teologie, nu corespunde Decretului 410!“. Patriarhul era un om care ţinea mult la monahi şi în general la oamenii bisericii. Dar nu putea să facă atunci mare lucru. Aşa au fost vremurile. Hârtia prin care eram obligată să părăsesc mănăstirea am păstrat-o până în 1989. În decembrie 89, de bucurie, nu ştiu ce am făcut cu ea. Astăzi ar avea o valoare istorică importantă„, povestea Maica Stareţă pentru sursa citată.
La dispoziţia Bisericii
„După ce am terminat Teologia, am venit la Buzău, la episcop, pentru a spune că am terminat şcoala şi că mă pun la dispoziţia Bisericii. L-au chemat pe părintele exarh care-mi fusese naş de călugărie, Teofil Mocăniţă. Episcop era PS Antim Anghelescu. Şapte ani (1959-1966) am stat în afara mănăstirii, cu dorul nestins însă pentru călugărie. Nu mă mai puteam întoarce acasă la părinţi, aşa că am rămas în Galaţi, unde cunoşteam oraşul şi lucrasem o bucată de vreme la Tribunalul de acolo.
Era o cooperativă în Galaţi pentru covoare persane destinate exportului. Eu nu ştiam să lucrez în acest domeniu, nu mai lucrasem aşa ceva, dar aveau o secţie de făcut saci de rafie pentru pus ceapă, cartofi şi alte legume.
Se plătea foarte prost, însă erau doamne care, pe lângă salariul soţului, voiau să mai ia câţiva bănuţi în plus. De la cooperativă mi s-a dat repartiţie la secţia aceasta de confecţionat saci, iar eu, ştiind că acesta ar fi singurul meu venit, am rămas acolo.
Eram cu încă două maici. Lucram până ne dădea sângele pe nas, pentru ca la sfârşitul lunii să luăm un ban mai consistent.
Cu primul salariu am plecat în piaţa Galaţiului ca să cumpărăm ceva de mâncare. Eu fiind dobrogeancă, îmi place foarte mult peştele. Am văzut şi raci. Şi mi-am zis: „Hai să cumpărăm raci“.
Erau nişte sacoşe de plastic prin care ieşeau cleştii racilor. Femeia care îi vindea mi-a furat primii bani. Am ajuns acasă cu racii, dar banii nu mai erau. La cooperativă am stat ca muncitoare necalificată. De la preşedintele cooperativei până la cea mai simplă muncitoare din asociaţie toată lumea îmi spunea „maică“. Cu tot regimul comunist. M-au promovat de la muncitoare necalificată la funcţia de şef de producţie.
La Biroul de partid din cooperativă au venit de la forul tutelar, de la UCECOM şi au spus: „Cum aţi putut să angajaţi într-un asemenea post o maică, şi mai ales o fostă stareţă de mănăstire? Răspunsul a fost simplu: „Ne-a impresionat cu munca ei, cu corectitudinea“.
Sărbătorile religioase nu se ţineau. Paşti, Crăciun nu existau. Se lucra. Eram prima la poarta cooperativei. În schimb, de Crăciun ne duceam, îi colindam, de Bobotează îi stropeam cu agheazmă.
Fetele care erau tinere, nelăsate de mamele lor să ia pe cine voiau sau cele care nu se înţelegeau cu soţii lor şi chiar însuşi preşedintele, când avea probleme, toţi erau trimişi spunându-li-se: „Duceţi-vă la maica“.
Când ieşeam în Galaţi pe stradă îmi săreau toate muncitoarele înainte să vorbească cu mine, despre problemele lor. Când m-am transferat la Episcopia din Galaţi, după trei ani de cooperativă, am stat un an de zile acolo.
Între timp începuseră lucrurile să se mai schimbe. Era îngăduit turismul religios. Deschiderea către cei veniţi din Occident care doreau să viziteze mănăstirile mai vestite din Nordul Moldovei şi din alte părţi forţa cumva regimul să se poarte altfel. Cel puţin la suprafaţă„, îşi amintea Maica Stareţă.
„Am plecat şi am fost numită ghid la Mănăstirea Curtea de Argeş. Am stat un an de zile. Am plecat plângând de acolo. Mi-a plăcut şi munca de ghid, mi se dusese vestea. Am citit tot ce s-a putut citi în materie de artă, istorie, folclor, tot ce apăruse legat de Curtea de Argeş. Un singur lucru îmi era mai greu de făcut: nu prea puteam să mă cobor la nivelul copiilor.La Techirghiol tot pe post de ghid am venit. Dar şi cu rolul de conducătoare. Am fost patru maici la început.
Era în anul 1968. Clădirea în care ne găsim acum (corpul de chilii de pe latura de miazănoapte a bisericii mănăstirii) nu exista atunci. Erau nişte clădiri cu proptele, aşa cum se văd acum în muzeul mănăstirii. Decretul era în vigoare. Cu toate acestea, prima generaţie de maici care au fost călugărite aici eu le-am primit.
Cu toate opreliştile, cu restricţii, dictatură comunistă, lumea era credincioasă, bisericile erau pline. Tineretul, băieţi, fete, pleca la mănăstire. Exista vocaţie. Şi maica Antonia, care are liceul pedagogic, a făcut parte din prima generaţie. Nu am ţinut cont de decret. Noi am primit pe cele care voiau să vină la noi pentru viaţă în Hristos.
Aveam relaţii la Secretariatul Cultelor. Am creat posturi. Aşa au venit şi celelalte maici: Inocenţia, Maria, Magdalena, deşi decretul era în vigoare. Aici soseau oameni importanţi de la Ministerul Cultelor, consilieri, secretari. Şi vedeau fetele acestea. Ca să nu creăm animozităţi sau curiozităţi le scoteam certificate medicale; că una e şchioapă, că alta e neputincioasă sau mai ştiu eu cum, deşi ele erau tinere, sănătoase şi frumoase. Se întrebau: „Ce face stareţa aceasta aici?“.
Iar patriarhul Justinian spunea: „Este nevoie de ele că aici vine multă lume, ministrul, consilierii lui, secretari…“. Patriarhul Justinian a fost un om care a luptat mult pentru Biserică în acele vremuri vitrege. El a fost preot la parohie, oltean de pământ. Avea o fată şi un băiat. Şi vara veneau aici. De la ei ştiu, de la copiii lor.
Mai exact de la Didu(Ovidiu), când patriarhul i-a spus lui Dej care era singur la guvernare: „Tu vezi-ţi de politica ta, nu te amesteca în Biserica mea. Biserica este partea mea!“.
Am fost în acea perioadă în Grecia şi nu aveau grecii ce aveam noi. Seminarii monahale de călugări şi călugăriţe în Muntenia şi Moldova, facultăţi de teologie, monahi şi monahii la facultăţile de care am pomenit mai înainte, ateliere organizate la mănăstiri, toate datorită acestui mare patriarh. Îl pomenesc în fiecare zi. Noi suntem generaţia patriarhului Justinian. Eu am restaurat două biserici la Poiana Mărului în timpul lui”, a mai spus Maica Stareţă pentru Ziarul Lumina.
ARTICOLUL INTEGRAL îl găsiţi AICI.
