O carte cât un genocid – Banca Otomană

 

În 2010, Editura Ararat publica cartea Banca Otomană, un roman al unuia dintre cei mai importanţi scriitori din Armenia, Alexandr Topcian, o non ficţiune istorică spectaculoasă şi, în felul ei, insolită.

Subiectul cărții este legat de istoria a raporturilor tensionate dintre turci şi armeni, în perioada decadenţei Imperiului Otoman.

E vorba, mai exact, de momentul 1896, când sultanul Abdul Hamid II îşi sărbătorea cel de-al douăzecilea an de la urcarea pe tron.

Două evenimente definitorii sunt urmărite în paralel şi se împletesc într-o intrigă „internaţională” palpitantă, desfăşurată pe axa Londra-Elveţia-Constantinopol.

Avem, pe de o parte, episodul semi-grotesc al înlocuirii unui papagal vorbitor imperial, care murise pe neaşteptate şi trebuia înlocuit, mai ales că, la festivitatea din 30 august, urma să rostească în faţa audienţei cuvintele „Trăiască Padişahul”.

Cel care-l va înlocui însă – o pasăre adusă cu Orient-Expresiul şi trimisă de ambasadorul otoman acreditat în Marea Britanie, urmare a unei depeşe plecate de la Centru către toţi reprezentanţii diplomatici ai Imperiului  – a învăţat nişte propoziţii obscene în limba engleză pe care le rosteşte, insultător, în faţa sultanului, ridiculizîndu-l.

Gestul papagalului capătă semnificaţii de simbol istoric, pe fundalul celui de-al doilea eveniment, infinit mai dramatic.

Acesta e legat de atentatul proiectat de un grup revoluţionar armean împotriva Băncii Otomane din Istanbul, unde se afla colecţia de pietre preţioase a sultanului şi marele diamant albastru „al speranţei”, având nu mai puţin de 45 de carate, ca răzbunare pentru masacrarea celor 300.000 de civili armeni nevinovaţi în perioada 1884-1886 pe teritoriul Armeniei Apusene.

Întru îndeplinirea acestui obiectiv deosebit de riscant şi dificil, va fi contactat şi trimis în capitala imperiului un faimos spărgător de bănci elveţian, Jean-Luc Rivaz.

Intră pe fir şi o serie de falsificatori de bani din Odessa, iar intrigile conspiratorilor din cadrul acţiunii Banca Otomană se desfăşoară după un scenariu  halucinant, plin de tensiune şi suspans, cu puţine zile înaintea aniversării domniei lui Abdul Hamid.

Întâlnirea celor două atentate – cel revoluţionar şi cel simbolic, marcat de papagalul subversiv – se produce la final, într-o scenă de mare efect, după ce supuşii se chinuiseră multă vreme zadarnic să descifreze cuvintele păsării, învăţate în împrejurări speciale:

„Văzîndu-l pe sultan, începură cu toţii să pronunţe acelaşi cuvânt: Suck my cock and call me Johnny! Suck my cock and call me Johnny! Suck my cock and call me Johnny!”.

Nimeri într-un vacarm insuportabil. Se opri în centru, cu hotărîrea neaşteptată luată, închise uşa.

Apoi îi porunci lui Bostanci başi să dea drumul la păsări”.

Traducerea este, credem, inutilă, iar ceea ce se va întîmpla mai departe e teribil – dar să lăsăm, mai bine, cititorul să descopere singur deznodămîntul acestui roman neobişnuit…

Compoziţia cărţii este ingenioasă, amestecînd cu naturaleţe şi dezinvoltură epistolarul, naraţiunea dramatizată şi reportajul istoric de senzaţie. Secvenţele/capitolele se derulează dinamic, ca într-un bun film de acţiune, iar problematica politico-istorico este prinsă în cadre dialogale percutante, cu personaje multicolore (revoluţionari, conspiratori, traficanţi, diplomaţi, poliţişti turci, prostituate ş.a.m.d.), ce conferă o concreteţe aparte imaginii societăţii otomane – şi nu numai otomane – prezentate şi reconstituite eficient, de Alexandr Topcian. Lăsînd la o parte abila reconstituire romanescă a contextului istoric, performanţa scriitorului stă, printre altele, în capacitatea sa de a aduce aproape, în proximitatea cititorului (iar nu de a „evoca”), un moment-cheie al istoriei armene şi otomane.

Sursa: araratonline.com