În volumul „Icoane de lumină”, Nicolae Petrașcu (1859 – 1944), care l-a cunoscut în perioada 1885-1890 în care poetul a fost ministrul României în Franța , i-a dedicat un eseu intitulat „Alecsandri, omul”:
A vorbi de Alecsandri este pentru mine o ocazie, aş putea zice fericită, este ca şi cum ar vorbi cineva de omul cel mai de seamă şi cel mai distins ce l-a cunoscut şi apropiat în viată.
Căci Alecsandri n-a fost numai marele nostru poet naţional, adică o încarnaţie a geniului românesc, – ori ce-ar zice triştii căutători de pete în soare, – n-a fost numai un patriot arzător în toate minutele vieţii sale, dar el a fost, pe lângă acestea şi ca om, un exemplar rar de nobleţe şi seninătate sufletească, de corectitudine şi demnitate, de conştiinţă şi onestitate, de respect pentru alţi oameni şi de compătimire pentru cei loviţi de soartă, – şi toate acestea învăluite într-un natural, într-o politeţe, într-o simplitate desăvârşită.
Lăsând dar astăzi la o parte poetul, voi încerca să ating câteva din însuşirile omului, poate nu fără folos, mai ales astăzi când oamenii par mai rari decât chiar talentele…
Alecsandri era de o înălţime cu puţin deasupra mijlociei, svelt şi uşor la mers.
Obrazul său avea expresiunea unei fiinţe deosebite, în care părea că nu-i decât viaţă sufletească; palid, de o culoare ce nu destăinuia boală, o paliditate spaniolă, cu ochii mari şi negri, cu arcadele sprâncenelor sus şi regulat ovale, c-o frunte albă şi satinată, de pe care părul plecase de timpuriu, cu mustaţa sură şi puţin retezată.
Vocea blândă şi venind cam de departe, surâsul binevoitor, dar rece, mişcările cumpătate ale unui om ce avea conştiinţa valorii sale, înfăţişarea simplă şi aristocratică în acelaş timp. îmbrăcat în redingotă neagră, cu tăietura hainelor clasică, părea că dădea el distincţie hainelor, în loc să i-o dea ele lui.
În vorbele, în mişcările, în privirea lui, o seninătate profundă, seninătatea unui om ce trăia în regiuni de pace, într’o lume cu lucruri frumoase şi bune, cu totul deosebite de lucrurile de rând din sufletele noastre.
Alecsandri era atunci de 60 ani trecuţi, vârsta aceea frumoasă când omul priveşte de pe înălţimea vieţii lui, stăpân pe sine, cu experienţă, cu gândirea ajunsă la maturitate…
În 1885, Alecsandri fu numit ministru plenipotenţiar la Paris, post pe care îl primi cu greutate, aproape cu părere de rău, abia după trei luni de răzgândire şi hotărât numai de insistenţa Regelui Carol care îi spuse că va fi reprezentantul Său, nu al unui Guvern.
Cu toate acestea, puţin după sosirea lui acolo, el zicea într’o scrisoare:
„M-am păcălit părăsind câmpul înflorit al literaturii şi intrând în acel ghimpos al diplomaţiei. Biata muza mea stă culcată şi adormită adânc într-un portofoliu, unde mă tem că-şi va găsi mormântul”
Fiind numit eu însumi, ceva mai târziu, secretar de legaţie la Paris, avui norocul de a-1 avea câtva timp de şef şi de a-1 cunoaşte deaproape.
Cerinţele vieţii diplomatice şi mai ales protocolurile ei plăceau puţin lui Alecsandri.
Cu toate acestea mergea la recepţiile de rigoare, lua parte la serbări oficiale, se achita de formalităţi şi venea aproape în fiecare dimineaţă la legaţie.
Pleca din Place d’Alma unde sta acum, lua drumul pe jos pe Avenue Montaigne, ajungea la Nr. 33 la legație, suia scara, intra în cabinetul lui, semna hârtiile, dădea audiențe la persoanele ce voiau să-l vadă şi le satisfăcea cererile.
Pe la 1 se înapoia acasă unde îl aştepta dejunul, cu bucate româneşti. Adeseaori îl conduceam până acasă şi rămâneam cu el la dejun.
Unul din cele mai frumoase daruri, cu care înzestrase natura pe Alecsandri, era acela de a povesti lucruri interesante.
Câte episoade frumoase şi emoţionante din viață nu ne zugrăvea el surâzând, după masă!
Din felul lui de a le povesti, din dispoziţia bună ce i-o aduceau amintirile, din amănuntele lor colorate, vii şi neaşteptate, reieşea emoţia cu care le simţise dânsul odinioară.
În orele lui de istorisire i se transfigura fața, ochii îi străluceau mai tare, glasul I se deschidea iar flacăra dulce a amintirii arunca asupra obrazului său un farmec înduioşător.
Atunci Alecsandri devenea cu adevărat frumos;
armonia sprâncenelor şi a trăsăturilor lui fine reînprospăta în minte pe tânărul poet al Doinelor şi Lăcrămioarelor.
Spunea lucruri ’din tinerețe, din viața Românilor de pe la 1840 şi din a prietenilor săi dispăruţi.
Fie că întâmplarea îl ducea la o noapte petrecută pe Ceahlău sau la un episod din războiul Crimeei, fie că-1 arunca în Paris la o reprezentaţie de teatru cu apariţia lui Victor Hugo pe scenă în aplauzele publicului sau la o întâlnire cu călători străini la Sevilla, el găsea în amintirile sale atmosfera locului, cu impresiile momentului şi cu surprinderi hazlii, încât ţi se părea că asişti la episoadele unor nuvele chibzuite de un meşter al condeiului…
Iar ca încheere asupra vieţii şi felului sufletului său, privea lung în aer cu o atitudine senină ce părea că voeşte a zice că el nu aşteptase recunoştinţă, nici admiraţie dela nimeni, ca pasărea care e răsplătită de cântecul ei! . . .
Ceea ce apărea încă din amintirile lui, era că în toate împrejurările vedeai un om bun, delicat şi moral. Bunătatea sa te făcea să-i înţelegi optimismul şi indulgenţa lui în toate şi pentru toţi…
În salonul diplomatic, cu pereţii de cristal, el dădea mâna celor de faţă, le spunea sau răspundea câte un cuvânt nostim şi în câteva minute se făcea nevăzut…
Convorbirea cu Alecsandri avea de obiceiu un ton glumeţ, spiritual.
Nota aceasta se observă şi în scrisorile sale în care, pe lângă preocuparea de formă, adică de a fi scrisorile unui aristocrat, face spirit scriindu-le, un spirit fără răutate, franţuzesc, întâlnit în fraze pe neaşteptate…
Acest spirit delicat, surâzător, era atmosfera firească a gândirii lui…
Politeţea o avea Alecsandri într’un grad desăvârşit; o politeţe în care inteligenţa lui se contopea în chip firesc cu inima şi demnitatea lui cu respectul faţă de alţii.
Cei ce l-au cunoscut au ştiut modul blând cu care el făcea observările sale asupra unei scrieri ce i-se prezenta şi cuviinţa cu care discuta despre alţii.
Ca formă, ca om de lume, era un adevărat gentilom şi trecea cu vederea lipsa de creştere a altora…
Politeţea lui însă nu lăsa totuşi ca cineva să atingă demnitatea ţării pe care o reprezenta.
O principesă, fiică de domn român, – care, deşi trăia din veniturile imenselor sale moşii din ţară, nu „catadicsea” să urce scara legaţiei, – ceru prin valetul ei registrele Cancelariei jos la trăsură voind să semneze în ele de primirea unui act.
Alecsandri simţind intenţia ei de a-1 ofensa, îi trimise ştirea că „Legaţiunea Ţării e la rândul întâi, Avenue Montaigne 33”.
Ea plecă fără a se mai întoarce.
În anul expoziţiei franceze din 1889, el se cobora uneori din Avenue Montaigne de vizita expoziţia, care era la doi paşi şi se întorcea uimit de puterea de invenţie a popoarelor şi de gustul francezului…
În neputinţa de a mai călători prin ţări depărtate, se ducea acum câte odată la hotelurile mari din Paris, la Grand Hotel sau la Continental, se aşeza pe terasă într’un scaun legănător şi privea ore întregi la călătorii cari plecau sau soseau.
Această simplă privelişte cu mişcările grăbite ale unora, cu luările de adio ale altora, cu geamantane şi cuiere, cu bucurii de sosire la Paris sau cu regrete de plecare, cu figuri din cele patru părţi ale lumii, îi făcea bine; i-se părea că se află el însuşi în călătorie.
Deasemenea neputând să meargă seara la teatru, cumpăra piesele noi şi le cetea singur acasă sau asculta cu plăcere pe cei din jurul său când îi vorbeau de unele din ele.
Într’o seară, lăudându-i jocul actorilor din „Un caprice” al lui Alfred de Musset, când ajunsei la scena cu ceaiul, el mă completă recitând exact dialogul.
Lumea trecutului avea pentru Alecsandri intensitatea vieţii şi fericirii actuale.
Odată însă, ca să nu pară prea robit amintirilor, după o lungă şi frumoasă istorisire din trecut, îmi recită râzând încet versul lui Lamartine după un … Dar …
Ce qui n’est plus pour l’homme a-t-il jamais été?…
Aceste câteva trăsături îmi închipui că dau o idee despre omul Alecsandri care, unit cu poetul şi cu patriotul, alcătuiesc figura cea mai senină, cea mai caldă şi cea mai luminoasă din generaţia dela 1840.
