Barbu Paris Mumuleanu s-a născut la Slatina, în 1794 într-o familie de orășeni. Familia s-a mutat, când era copil, la București unde Barbu a devenit logofăt în casa boierului Constantin Filipescu, traducător din Byron.
Aici a prins gust de carte și a citit tot ce a apărut: literatură bisericească, poeziile lui Ioan Barac și Vasile Aaron, gramatica lui Ienăchiță Văcărescu, poezia lui Iancu Văcărescu, mitologie, iar mai târziu a cunoscut și Nopțile lui Iung și meditațiile poetice și religioase ale lui Alphonse de Lamartine, potrivit Istoriei literaturii a lui George Călinescu.
În timpul domniei lui Caragea și-a însoțit boierul în surghiunul de la Bucov.
S-a căsătorit în 1825 cu Bălașa și au avut trei fii, iar când a murit, pe 21 mai 1836, a lăsat în familie într-o sărăcie lucie.
Autodidact
A fost un autodidact, iar în primul său volum „Rost de poezii adecă stihuri”, apărut la București în 1820, a adunat versuri de natură erotică, promovând o filosofie hedonistă, împrumutată din poezia grecului Athanasios Christopoulos care a trăit multă vreme în Țara Românească,
Sentimentalismul lăutăresc întâlnit în versurile sale sunt în spiritul vremii, asemănător ca stil cu cel al lui Costache Conachi și a poeților Văcărești.
Poeziile sale erotice sunt monotone, lipsindu-le nota de senzualitate grațioasă caracteristică poeziei erotice a lui Christopoulos, deși unele versuri sunt traduceri din poezia acestuia, potrivit lui N. A. Ursu.
Ulterior a evoluat spre iluminism, influențat de reprezentanții Școlii ardelene.
După modelul lui Teofrast și a lui La Bruyère, a combătut viciile sociale într-o suită de portrete care satirizează pe parveniți, pe lingușitori, zgârciți, înfumurați, flecari, pedanți etc.
Dovadă stau versurile din poezia „Cei mari” din volumul „Caracteruri”:
O, ce ciudă, cât mă mir,
D-al celor mari caractir!
Ce schimbate la ei firi,
Ce gusturi, ce diferiri!
Precum ceriul de pământ,
Aşa ei de cei mici sunt.
Toţi trândavi, toţi lenevoşi,
Nestatornici, furtunoşi,
N-au ei fapte bărbăteşti,
Toţi au minţi copilăreşti
Toţi de mititei iubesc
Lucruri care nu-i cinstesc.
Toţi, de când sunt băieţei,
Înclinează lângă ei
Oameni care-i linguşesc,
Care-i laud’ şi-i slăvesc.
Totdeauna cei mari vor
Să aibă-n casele lor
Prefăcuţi ce le vorbesc
Tot cele ce ei voiesc.
Postum, în anul 1837, i s-a tipărit de către Ion Heliade-Rădulescu volumul Poezii, de orientare clasică și preromantică.
A colaborat la „Curierul românesc”.
Ion Heliade-Rădulescu, care i-a ajutat familia în vremuri de restriște, nota:
„Puţini oameni au trăit şi au murit ca Mămuleanu: în scârbele cele mai supărătoare, în boala cea mai îndelungată, în neaverea sa şi mai obositoare decât boala, în sfâşietoarea cugetare că se desparte de familia sa numeroasă, fără stare şi fără ajutor.
Cine l-a văzut dându-şi sfârşitul a văzut pe adevăratul creştin; cine l-a petrecut la groapă a văzut faţa şi chipul dreptului, când doarme. Pentru cine l-a cunoscut, e o durere adâncă a-i citi poeziile sale, căci îl vede pretutindinea şi nu poate fi chip mai bine nemerit de penelul cel mai învăţător decât poeziile lui, care înfăţişează icoana lui, cu trăsăturile şi nuanţele cele mai adevărate”.
Volume:
Rost de poezii, adecă stihuri (București, 1820)
Caracteruri (București, 1825)
Plângerea și tânguirea Valahiei asupra nemulțemirii streinilor ce au derăpănat-o, (Buda, Tipografia Universității, 1825)
Poezii (București, Tipografia Eliade, 1837, ediție îngrijită de I. Heliade Rădulescu)
