Boierul-poet care se considera slab în condei şi în idei

 

Poetului Ienăchiţă Văcărescu din cea de-a treia căsătorie a sa, cu domniţa Ecaterina Caragea, i s-a născut, în 1785, un fiu pe care l-a botezat Nicolae.

Este vorba de poetul Nicolae Văcărescu, frate, după tată, al lui Alecu Văcărescu.

Nicolae a primit o educaţie aleasă, grecească şi franţuzească, aşa cum se obişnuia în casele mari.

A fost căsătorit cu Ruxandra (Lucsandra), fata logofătului Grigore Băleanu, aderând la politica şi eforturile socrului său de sprijinire a Eteriei.

Căminar, apoi vornic, era socotit „om cu durere de patrie, cu iscusinţă şi cu bune măsuri” astfel încât, în 1821, boierii, înfricoşaţi de amploarea revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, îl însărcinează să organizeze un corp de armată şi să oprească mişcarea.

Însă, el încearcă o înţelegere paşnică şi chiar îl sprijină pe Tudor cu oameni şi bani.

Alături de alţi boieri, a semnat o scrisoare către ţarul Rusiei, cerând ajutor împotriva invaziei otomane care, în urma mişcării pandurilor, ameninţa ţara. Aflând că ţarul nu îi era favorabil lui Tudor Vladimirescu, se refugiază la Braşov.

Văcărescu a înfiinţat în 1821, împreună cu socrul său, Grigore Băleanu, cu Constantin Câmpineanu, Dinicu Golescu şi alţi boieri, o societate culturală urmărind stimularea traducerilor, elaborarea unui dicţionar şi a unei gramatici etc.

Poet cu activitate restrânsă, considerându-se, cu modestie, „slab în condei şi în idei”, a vegheat asupra nepotului său, Iancu Văcărescu, a strâns şi a transcris manuscrisele Văcăreştilor.

A fost permanent preocupat să ţină trează pasiunea nepotului pentru literatură.

Cu Iancu a întreţinut un schimb de scrisori ce constituie prima corespondenţă literară, păstrată, în limba română – document de excepţională valoare pentru starea de spirit a cărturarilor boieri din epoca de declin a fanariotismului, se arată în „Dicţionarului scriitorilor români”.

Nicolae Văcărescu a murit la 12 octombrie 1825, la Brașov unde se refugiase.

De la el au mai rămas, pe lângă scrisorile către Iancu, câteva poezii erotice, asemănătoare cu cele ale fratelui său Alecu, un cântec de haiducie în formă populară (Durda).

Originalitatea sa constă în accentele folclorice neobișnuite ale cântecului haiducesc Durda, în care se evocă natura reînviată în primăvară, apare motivul cucului, exclamațiile populare și invocația către cal pentru a lua drumul pădurii.