Misoginismul Evului Mediu creștin
Pe de-o parte, femeia întruchipa înțelepciunea, rodnicia, puritatea, iertarea; pe de alta, mai cu seamă în societățile patriarhale, femeia era privită cu mult repulsie de sexul opus. Caracterul ascuns și misterios, susținut de Freud și Simone de Beauvoir, precum și enigma facerii, a maternității, ar sta la baza acestei frici masculine. Imposibilitatea bărbatului de a cunoaște femeia e dublată deci de o repulsie ale cărei cauze sunt procese fiziologice specific feminine. Nu numai în timpul menstruației, ci și după perioada de lăuzie femeie era considerată impură. Ba mai mult, în unele civilizații femeie era considerată „spurcată” și nimic mai mult, interdicțiile ținându-se lanț. Femeia e atât născătoare, cât și aducătoare de moarte, motiv pentru, în unele societăți, practicile funerare constituiau exclusiv apanajul feminin. Frica de castrare a bărbatului, prezentă din America până în India, ajunge și în majoritatea tratatelor de demonologie din Renaștere, vrăjitoarele având abilitatea de a fura penisului bărbatului. Tema bărbatului prins în mrejele femeii e larg răspândită, atât geografic, cât și cronologic, de la greci și la adepții contrareformei. Caracterul funest al existenței însăși a femeii e revelat atât în mitologia greacă, cât și în Biblia creștină, Pandora sau Eva fiind aducătoare de mari nenorociri.
Originile antifeminismului sunt mult mai timpurii decât creștinismul, iar frica asceților creștini față de femei nu se bazează pe lecturile Evangheliilor, ci au un substrat precreștin, Iisus afișând față de sexul opus o atitudine cu totul specială, novatoarea.
De altfel, Iisus s-a arătat părtinitor al tuturor celor oropsiți, fie ei vameși, hoți sau femei
Iar acestea, la rândul lor, nu-l părăsesc pe Iisus nici când atârna pe cruce, fiind de fapt și primele vestitoare ale Învierii. Doctrina creștină însă nu a reușit să priceapă învățătura hristică, tradițiile culturale și modurile de gândire precreștine conducând în continuare la existența unei inegalități dureroase între sexe, ba chiar a unei subordonări, după cum reiese din epistolele Sf. Pavel. De altfel, mai toți Părinții Bisericii afișează un discurs antifeminin, generat, printre altele, de interpretarea masculinizantă a păcatului originar, Turtullian numind femeia „poartă a diavolului”. Exaltarea virginității mergea la Sf. Ambrozie și Sf. Ieronim în tandem cu respingerea căsătoriei. De fapt, antifeminismul creștin merge până într-acolo încât, pe baza doctrinei augustiniene, în 1140 – 1150, decretul lui Grațian proclamă bărbatul ca „imagine a lui Dumnezeu”. La scolasticul Toma d’Aquino, femeii i se ia până și calitatea de a fi un „sex”. Problema sângelui menstrual e acutizată de-a lungul Evului Mediu, chiar și autorii laici dându-și cu părerea despre această temă.
Evul Mediu e, sub raportul perspectivei bărbătești asupra femeii, contradictoriu. Pe deo parte o înfierează, pe de alta îi închină ode. Pe termen lung, amorul curtenesc sau literatura trubadurilor a ajutat la reevaluarea statutului feminin în societate, însă perioada medievală, dată fiind influența clericilor, e marcată de un misoginism acut.
