Mișcarea studențească franceză din 1968
În Franța democrată și capitalistă a existat de asemenea o revoltă, cea din mai-iunie 1968, care își află obârșia în universități, unde studențimea cu afinități socialiste (Franța a avut, de altfel, încă din interbelic, un puternic partid comunist), consumerismul fiind o temă cheie a mișcării studențești, alături de inegalitatea socială.
Treptat, societatea franceză, impulsionată de mișcarea studențească revoluționară, s-a radicalizat, ridicându-se baricade și existând confruntări cu poliția, care a evacuat Universitatea Sorbona în 3 mai ca urmare a mutării centrului rebeliunii aici de la Nanterre, unde studentul Daniel Cohn-Bendit agitase spiritele.
Poliția a reacționat pe măsura pericolului, însă cu toate acestea nu s-au produs victime, ciocnirile fiind aproape permanente. Sindicatele au intrat și el în acest conflict, studenții revoluționari primind sprijin din partea Sindicatului Învățământului Superior.
Din acest punct, și în contextul unei incapacități a partidelor de a gestiona mișcarea, pe care comuniștii francezi o girau, societatea franceză a devenit una în care greva generală amenința să paralizeze întreg statul, probleme studenților și cele ale muncitorilor, care aveau revendicările lor legate de ameliorarea condițiilor de muncă și de creșterea salariilor, nemaiputând fi amânate. Statul francez încearcă să împace muncitorii, oferindu-le garanții prin semnarea Acordurilor de la Grenelle din 27 mai, însă protestele continuă până la 30 mai, când providențialul om politic și militar francez, Charles de Gaulle, prin dizolvarea Adunării Naționale și prin organizarea unei ample manifestații pe Champs – Elysee, a dus la stingerea mișcării studențești.
Francezii, care l-au urmat pe de Gaulle și în alte contexte, acesta împiedicând inclusiv o lovitură de stat în contextul creat de retragerea din Algeria, sau temut de pericolul revoluției politice, drept care au renunțat la a mai susține revendicările muncitorilor, în vreme ce mișcarea studențească nu avea un caracter politic, dorind în genere o îmbunătățire a mediului universitar, o creștere a locurilor disponibile în facultăți și o societate mai deschisă, fără a se identifica cu mișcare muncitorilor și fără a dori o revoltă ideologică, cum doreau studenții italieni.
Protestele din țări precum Franța au dus la îmbunătățirea vieții cetățenilor.
În cazul muncitorilor, salariile au crescut, iar în cazul studenților, care au dat tonul revoltei, experiența academică s-a transformat, fiind rezolvate probleme legate de lipsa accesului la educației superioară, de locuri pentru a locui pe durata studiilor, revoluția culturală a anului 1968 impulsionând alte mișcări progresiste, precum feminismul.
