Miriam Bercovici, supraviețuitoare a deportării în Transnistria: Şi atunci a dispărut ruşinea. De atunci n-am mai fost om

 

Miriam Korber-Bercovici s-a născut în 1923 într-o familie de meseriaşi din Câmpulung.

În octombrie 1941 este deportată împreună cu familia sa în Transnistria (lagărul Djurin).

Experienţă traumatică, perioada petrecută în Transnistria va fi redată în paginile unui jurnal primit în dar de la un prieten cu câteva zile înaintea deportării.

Evenimentele cutremurătoare, care au marcat viaţa familiei sale, nu pot fi nicicum uitate, imaginile legate de cei doi bunici paterni, morţi în lagărul de la Moghilev, reveninind şi acum obsesiv în memoria sa.

Miriam Bercovici a fost, recent, în direct la Aleph News, pentru a povesti cum a fost deportată.

Miriam Bercovici: „Acolo am murit câte puțin. Mai bine muream la Auschwitz dintr-o data”.

„Am fost deportată de români cu motivația că Bucovina de Sud a colaborat cu sovieticii.

Din 1941 până în 1944 am fost la Transnistria. În două zile, noi nu am mai fost cetățeni români. Am fost jidanii care au trebuit să plece în 24 de ore. Nu am știu unde plecăm. Am fost îmbarcați în tren”, a povestit Miriam Bercovici pentru Aleph News.

Miriam Bercovici: „Nu știu cum a fost în stare să trăiesc”

„Am fost bolnavă de febră tifoidă, de icter prelungit și nu știu cum am mai fost în stare să trăiesc”, a mărturisit Miriam Bercovici.

Timp de 44 de ani, Miriam Bercovici a fost medic oncolog la Spitalul Fundeni.

În lume mai sunt aproximativ 300 de mii de supravieţuitori ai genocidului comis de nazişti şi colaboratorii lor din Europa.

Printre ei este şi Mirjam Bercovici, o doamnă căreia viaţa i-a mai dat o şansă.

Iată și câteva pasaje dintr-un interviu pe care Miriam Korber-Bercovici l-a acordat pentru Institutul „Elie Wiesel” din București în 2009:

  • Ce s-a întâmplat cu familia dumneavoastră în timpul rebeliunii legionare?

 M.B.: De la comunitate s-a spus din om în om să fie închise magazinele, evreii să nu iasă şi să se închidă în casă pe cât posibil. Să se tragă perdelele, să nu se vadă lumina, pentru că şeful legionarilor din judeţul Câmpulung a spus că el nu vrea omoruri în Câmpulung.

Şi nu a fost omorât nici un singur evreu.

Dar din tren au fost aruncaţi evrei.

Noi am fost deportaţi în 12 octombrie [1941], de prima zi de Sucot [14]. Înainte cu câteva zile, la toţi evreii s-a făcut percheziţie de Yom Kipur [15]. N-a existat casă evreiască să nu fie călcată de o echipă care căuta.

Afişele au apărut în cursul zilei de vineri şi toboşarul spre prânz tot vineri. Existau un singur toboşar şi un soldat cu armă, care a citit afişul care era pe pereţi:

„În numele mareşalului Antonescu toţi jidanii, nu evreii, toţi jidanii…”.

 În clipa aceea am decăzut. Şi atunci când au făcut percheziţia şi prietenii mei erau aproape. Dar în clipa în care am văzut că pe perete scrie aşa…. Fără nici o jenă, în mod intenţionat ni se spunea aşa.

Eram jidani, nu mai eram oameni normali, nu mai eram evrei sau, cum aveam noi impresia că suntem, cetăţeni români de religie mozaică.

Aşa rămăseserăm de pe timpul Austro-Ungariei.

Nu, eram jidanii.

Asta era vineri spre prânz. „Duminică dimineaţă vor fi toţi evreii la Gara de Est.

Nu au voie să ia nici un ban. Banii trebuie lăsaţi la Banca Naţională. Nici un fel de bijuterie. Şi bagaj 30 de kg de cap de om, că atâta poate să ducă un om în spate”. Scurt.

Primul lucru pe care l-a făcut mama a fost să ne trimită la baia publică. Zice: „Nu mai putem face baie acasă. Duceţi-vă şi faceţi baie ca să plecăm curaţi de acasă. Spălaţi-vă pe cap”.

Acesta a fost primul gest. Apoi s-au dus şi mama şi tata la baie. Şi a fost ultima baie caldă.

Eu mi-am făcut cel mai mic bagaj. Fiecare şi-a pus ce dorea să-şi ia. Printre altele am luat jurnalul care era nou, nud.

Îl căpătasem de ziua mea în 11 septembrie.

Vagoanele erau vagoane de vite, pe care oamenii le-au curăţat. Erau cu balegă de cal şi de vaci.

S-au curăţat cu paie şi a durat duminică cam trei, patru ore această îmbarcare. 

Şi în tren nici un fel de organizare.

Cum s-a nimerit. Oamenii nu voiau să urce de bunăvoie. Adică aşteptau. Era o aşteptare, vă închipuiţi. Şi apoi a început o buluceală: „Rapid, rapid, trebuie să urcaţi să plece trenul!”.

Nici un fel de organizare n-a mai fost, fiecare cum s-a nimerit. Am fost aproximativ 40 în vagon.

Era destul de mare înghesuiala. Erau 40 de oameni acolo!

Exista un geam zăbrelit, dar uşa a rămas deschisă.

Tot drumul n-au fost închise uşile. Pe bunici i-am aşezat pe valize.

Am nimerit cu Bondy şi cu familia lui (Bondy mai avea o soră, un frate şi părinţii lui în acelaşi vagon), dar şi cu nebuna satului şi cu un copil invalid într-un fotoliu rulant, într-un cărucior.

Şi era o gălăgie!