Miriam Bercovici, supraviețuitoare a deportării în Transnistria: Şi atunci a dispărut ruşinea. De atunci n-am mai fost om

Distribuie știrea: Facebook | Twitter

Şi Atachi era pe malul Nistrului vizavi de Moghilev. Atachi fusese probabil o localitate locuită şi de evrei.

Era o localitate complet distrusă, cu case fără acoperiş, fără pereţi, unele cu trei pereţi, cu doi pereţi.

Pereţii mânjiţi cu sânge, fără garduri.

Şi Dumnezeu are grijă când – era şi toamnă – omul e la necaz să mai şi plouă.

Basarabia era renumită pentru noroi.

Era un noroi când am coborât pe malul Nistrului! Şi era şi frig.

Fiecare şi-a căutat cum a putut un adăpost în trei pereţi. Totuşi să nu te bată vântul.

Ne-am căutat şi noi un adăpost cum făceau toţi.

Şi la Atachi am petrecut câteva zile. Nu v-aş putea spune câte zile.

Ştiu că la Atachi eram deja plină de păduchi.

Ultima dată făcusem baie şi mă spălasem vineri, dar mergând cu oameni obişnuiţi, care probabil că au avut păduchi unii şi nespălându-ne atâtea zile, eram deja cu păduchi.

Eu aveam cozi foarte lungi, de două ori în jurul capului, ştiţi, aşa rotunde, cum poartă nemţii.

Soră-mea avea părul foarte creţ şi nu putea să-şi facă cozi.

Mama a zis : „Tăiem o parte din cozi că altfel…”.

Şi mi-a tăiat jumătate din cozi, că eu nu am lăsat-o să mi le taie în întregime.

Şi ne-am spălat în Nistru în frig. Nu ştiu dacă am avut gaz, dar ştiu că mama m-a uns cu ceva pe cap.

Cred că cu gaz.

Miroseam a gaz şi păduchi mai departe aveam.

 

Pagini: 1 2 3