Evenimentul Istoric > Articole online > România regală > Miriam Bercovici, supraviețuitoare a deportării în Transnistria: Şi atunci a dispărut ruşinea. De atunci n-am mai fost om
Articole online

Miriam Bercovici, supraviețuitoare a deportării în Transnistria: Şi atunci a dispărut ruşinea. De atunci n-am mai fost om

Miriam Korber-Bercovici s-a născut în 1923 într-o familie de meseriaşi din Câmpulung.

În primul moment era o zăpăceală teribilă. Aveam ceai luat cu noi, mâncare, lămâi poate se face rău cuiva, zahăr, nişte salam.

Toată lumea îşi făcuse [provizii]. Dar pentru câtă vreme poţi să faci?! „Unde plecăm?” Nimeni nu ne-a spus unde plecăm. Nimeni.

 Trenul a mers extrem de încet. Prima haltă a fost la Cernăuţi.

Dar asta a fost după o zi. Câmpulungul e la o distanţă de patru ore faţă de Cernăuţi.

Dacă mă gândesc nu s-a oprit deloc trenul. Cum a mers? Înapoi, înainte?

A mers şi înapoi şi înainte? Nici acum nu ştiu cum.

Dacă în primul moment a fost groaznic, am fost conştientă de gravitatea situaţiei abia atunci când am vrut pipi prima dată.

Cum? Bărbaţi, femei, Bondy, tata, mama, bunicii. Şi bunicii au vrut. Luaseră părinţii mei o oală de noapte pentru bunici.

Dar cum? Bunica a zis: „Nu vreau”. Dar până la urmă…

Bărbaţii se duceau la uşa vagonului şi făceau din mers. Dar femeile?

Şi atuncea a dispărut ruşinea.

De atunci n-am mai fost om. Nu că-s ruşinoasă. Nu-i vorba de ruşine aicea, dar gândiţi-vă şi dumneavoastră.

Eu am văzut până atuncea: veneau femeile de la ţară să aducă lapte.

Li se întâmpla să aibă o nevoie, o urgenţă. Se aşezau lângă un gard.

Multă lume nu purta chiloţi. Făceau la margine de drum.

Dar aici? Nici la margine de drum nu se putea. Unde? Peste altul? Unde? În borcan? Nu nimereşti. În oala bunicilor? Da, în oala bunicilor.

Da, dar pentru asta trebuie să-ţi tragi jos chiloţii.

Şi atuncea am mâncat, am urinat, am făcut toate nevoile omeneşti în acelaşi loc în cele trei zile de mers cu trenul.

La halta din Cernăuţi, unde am stat multă vreme – nu mai ţin minte cât –, am coborât şi am făcut lângă tren. După aceea iar ne-au urcat în tren.

 De pe drum ţin mine o scenă absolut absurdă.

Aveam un pardesiu. Fiind şi toamnă, am luat un pardesiu şi un basc cu mine. Aveam mănuşi din piele foarte frumoase în buzunar.

O mănuşă [o aveam] pe mână şi pe cealaltă din greşeală am aruncat-o jos. Şi am vrut să mă arunc să-mi iau mănuşa. Cum să pierd o mănuşă?!

Şi Bondy care stătea lângă mine zice: „Tu eşti nebună? Te arunci din tren?”.

 Zic: „Vai de mine? Mănuşa mea, o să am nevoie de ea”.

Ştiţi, totul era absurd. Între timp copilul plângea.

Nebuna a făcut o criză de epilepsie. A fost…

Bunicii plângeau. Bunicul îşi făcea rugăciunea.

Alţi evrei făceau rugăciunea de seară. Totul, totul…

Eu mă ţineam cu Bondy de mână. Din când în când ne sărutam.

Mâncam ceva. Şi au trecut trei zile.

  • Trenul era păzit de cineva? Şi dacă da, de cine?

 M.B.: Cred. Eu am stat numai într-un vagon.

În orice caz, de spus să urcăm în tren ne-au spus soldaţii români şi când am coborât tot soldaţii români erau.

Şi am ajuns: „Jos repede, repede, repede!” „Unde suntem?” „Păi, suntem la Atachi”. „Unde e asta Atachi?” „Păi, nu ştim unde este Atachi. E undeva în Basarabia”. „Unde în Basarabia?”

N-am ştiut unde suntem. Dumneavoastră vă daţi seama?

„Dar ce o să facem aici?” „O să vedeţi ce o să faceţi”.

Pagini: 1 2 3

Registration

Aici iti poti reseta parola