Această sacralizare a luptelor nu era proprie doar palestinienilor.
Și în Cecenia, împotriva rușilor, lupta națională era islamizată, însă de mai multă vreme. În legendele lor, un produs al islamizării efectuate de ulema-lele (cei care au o bună cunoaștere a tradiției, doctori în legea coranică) locale, cecenii se văd descendenți din Ali, dar și din Noe – ceea ce îi înrădăcinează în Palestina -, un mit regăsit la berberi, care se credeau fiii Canaanului.
Primind acest mit ca pe o comoară, savanții ruși au susținut, astfel, că cecenii erau de „tip semit”.
Istoria a cunoscut și alte fabulații de același gen.
Acest mit al originii palestiniene a condus la un țel bine precizat: acela de a înrădăcina Islamul în Ierusalim, declarând că acolo se află leagănul celor trei religii: iudaism, creștinism și Islamism – când, de fapt, Islamul e născut în Arabia, la Mecca și Medina, iar Ierusalimul nu este nici măcar menționat în Coran.
Acest mit are, astfel, menirea, în privința Palestinei, de a opune creștinismului și Israelului o altă legitimitate.
De altfel, în manualele școlare egiptene, precum Al Mawad Elegtemaiia de clasa a opta este scris:
„Arabia este locul din care a plecat Profetul și locul originar principal al arabilor. Acolo ei trăiau o viață simplă, tribală, înainte de sosirea Profetului (…)
Unii arabi erau creștini sau evrei. Războaiele erau frecvente între șeici, iar răzbunările numeroase, căci nu exista un singur stat.
Printre tradițiile respectate erau ospitalitatea, fidelitatea, protejarea vecinului, venerarea celor mai în vârstă. Dar, în același timp, existau obiceiuri proaste: spiritul de răzbunare, gustul băuturii și al jocului, al îngropării fetelor de vii.
Din cauza aceasta, Dumnezeu l-a trimis la ei pe Profet”.
Sursa: Marc Ferro, Șocul Islamului, secolele XVIII-XXI
