„În 1951, deci, când Mihail Manoilescu nu mai exista, i s-a intentat un proces de către un tribunal civil, privind activitatea sa ca ziarist, iar la 12 aprilie 1951 a fost condamnat <<în lipsă>> (!) la 15 ani de temniță grea și la 10 ani de degradare civică, cu confiscarea totală a averii, fapt probabil unic în analele țărilor civilizate”, scrie Valeriu Dinu în prefața la „Memoriile” lui Mihail Manoilescu.
Cadavrul său a fost aruncat într-o groapă comună, nu se știe unde, la fel ca Iuliu Maniu și alți reprezentanți ai elitei politice și intelectuale.
Deși fusese omorât de multă vreme, ani de zile autoritățile au refuzat să le spună rudelor despre soarta lui Mihail Manoilescu.
Abia în 1958, familia a fost anunțată de moartea sa.
Ar trebui să ne cunoaștem mai bine trecutul
Mihail Manoilescu a fost inițiatorul Planului autostrăzilor din România, realizat de Direcția Generală a Drumurilor din Ministerul Lucrărilor Publice.
Nicolae Noica, fost ministru al Lucrărilor Publice și director general la Bibliotecii Academiei Române, a arătat în cadrul unui interviu pentru Grupul pentru Promovarea Infrastructurii, că România avea încă din perioada interbelică, respectiv din anul 1938, un plan al autostrăzilor.
„Noi ar trebui să cunoaștem bine trecutul acestei țări pentru că putem învață niște lucruri și putem face lucruri bune.
România are un plan al autostrăzilor din anul 1938.
L-am prezentat și poate îl prezentăm încă odată aici. El a fost făcut de un mare inginer, Mihail Manoilescu”
„Dacă încercăm să suprapunem peste acest plan Planul de amenajare al teritoriului din 1996 constatăm că există o suprapunere extraordinară. Problema este cea a continuității”, a mai spus Nicolae Noica.
Leșinul de la Viena
În iulie 1940, Manoilescu a fost desemnat ministru de externe în guvernul condus de Ion Gigurtu.
Sub presiunea Germaniei, susținută și de fasciștii italieni, România a fost nevoită să facă importante concesii teritoriale statelor vecine.
Întreg capitalul de simpatie, real sau pretins, de care ar fi beneficiat Manoilescu pe lângă oficialitățile italiene, nu a servit la nimic.
El nu a avut practic posibilitatea să protejeze interesele României – de aici și caracterul de dictat al „arbitrajului” de la Viena.
Luând la cunoștință de noua frontieră pe care o trasaseră „arbitrii”, ministrul Manoilescu „s-a prăbușit pe masă leșinat”, conform mărturiei ministrului de externe italian, Galeazzo Ciano.
Cu toate acestea, în calitatea sa oficială, la 30 august 1940, Manoilescu a trebuit să semneze Dictatul de la Viena, prin care Germania și Italia au acordat Ungariei o importantă parte a Transilvaniei.
Calvarul post 23 august 1944
Pe 12 octombrie 1944, la puțin timp după începutul ocupației sovietice, Manoilescu a fost întemnițat fără proces, timp de 14 luni.
După eliberare, în perioada decembrie 1945 – decembrie 1948 Manoilescu și-a oferit experiența în economie noilor autorități comuniste. A fost arestat din nou în decembrie 1948 și întemnițat fără a fi judecat.
Urmaș al Logofătului Tăutu
