Spre sfârșitul iernii anului 1655, domnitorul Constantin Șerban vrea să facă economii la bugetul țării și ia o decizie pripită.
Adevărul istoric confirmă că mișcarea de revoltă s-a îndreptat și asupra negustorilor și a mănăstirilor, în condițiile în care documentele amintesc că răsculații au ,,dat jaf caselor boierești și neguțătorilor și tuturor câți știau ei că se biruiesc și au bucate”, iar în privința lăcașurilor de cult este consemnat că ,,numai pietrile goale au lăsat”, în timp ce ,,svintele veșminte făcutu-le-au muierilor și fetelor chinteșă și din procovețe făcut-au căițe și altițe și vindea cărțile bisearicii la târg”.
În aceste împrejurări, o parte dintre marii boieri și-au pierdut viața: Gheorma mare ban, Drăghici, fiul Papei vistierul de la Greci, descendent prin mamă din Mihai Viteazul, Gheorghe Carida vistierul, Papa Brâncoveanu, tatăl viitorului domn, Udrea slugerul Doicescu, Preda Beca de la Maia, șufarul Cusciureanul, Dumitrașcu Frejureanul, Dumitru comisul, Mihai ciohodarul și alții.
Pe locul unde a căzut Papa Brâncoveanu, respectiv în dreptul caselor sale de la Poalele Dealului Mitropoliei, fiul său, voievodul Constantin Brâncoveanu, a ridicat, la 20 iulie 1713, o cruce de piatră cu inscripția: ,,când s-au ridicat dărăbanții asupra domnului și a boierilor țării, la leat 7163” (1655).
Nici Curtea Domnească a Bucureștilor nu a fost ocolită de mișcarea răzvrătiților.
Letopisețul Cantacuzinesc amintește că, în timp ce domnitorul Constantin Șerban asista, neputincios, ,,cu ochii ca un dobitoc și la unii și la alții”, la jefuirea reședinței sale, ,,seimenii singuri intrau în cămara domnească, de unde își luau lefurile”.
Poarta Curții Domnești era controlată de ei și numai cel care primea învoirea acestora putea pătrunde în palatul Voievodal.
Răscoala seimenilor din anul 1655 a fost înfrântă în urma intervenției pașei de Silistra, a domnului Moldovei, Gheorghe Ștefan, și a principelui Transilvaniei, Gheorghe Rákoczy II.
Cronicarul amintește că răsculații care au rămas în viață erau trași în țeapă, iar câmpurile de lângă București și de lângă alte orașe erau ,,pline de trupuri înțăpate”
