Nu, n-a tăiat nici salariile, nici pensile cum se mai întâmplă în zilele noastre. El a tăiat în carne vie.
Intenția lui Vodă era să-i treacă în șomaj neplătit pe mercenarii străini, cei mai mulți sârbi, aflați în slujba sa și, să fie sigur că nu-i dau dureri de cap, intenționa să-i trimită la casele lor.
Aprigi la mânie, seimenii, cum erau numiți mercenarii la acea vreme, pun de o revoluție, atrăgându-i de partea lor și pe dărăbani (dorobanți).
În ultimele zile ale lui februarie, cete de răsculați au atacat casele boierești din București, iar mai apoi din întreaga Valahie.
Înaltele capete de boieri cad unul câte unul, printre care și cel al lui Papa Brâncoveanu. Cucoanele și copii acestora au aceeași soartă.
Băiatul lui Papa, viitorul mare Domn Constantin Brâncoveanu, scapă cu viață ca prin urechile acului, fiind salvat doar pentru că a fost înlocuit cu un copil de țigan.
Principele Gheorghe Rákóczi al II-lea al Transilvaniei îi scria mamei sale: „Voievodul din Țara Românească este la locul său, dar s-a făcut o nemaipomenită vărsare de sânge; dărăbanii seimeni nu s-au milostivit nici de boieroaicele însărcinate, nici de copiii nevinovați, au ucis nenumărați boieri; sărmanul domn Sava și Preda și-au răscumpărat viața cu mulți bani; i-au omorât fiul; i-a rămas un nepot de la fiu, în locul acestuia slujile au dat un copilaș de țigan, așa i-au scăpat viața; … mulți boieri au fugit încoace (în Transilvania – nota Ev. Istoric).
Iată ce aflăm din articolul publicat de Drd. Constantin Gabriel pe pagina de Facebook a Muzeului Municipiului București:
Criza sistemului militar din cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea, din cele două țări române de la Sud și Est de Carpați, a impus recursul la armata de lefegii sau mercenari, astfel încât, sub Matei Basarab în Țara Românească și Vasile Lupu în Moldova, s-a constituit un corp de oaste distinct, format din seimeni care au apărut, inițial, în armata otomană, de unde au migrat la nordul Dunării.
Atribuțiile lor erau de natură exclusiv militară, iar pe timp de pace erau folosiți pentru paza bunurilor și a averii domnitorului, pentru paza închisorilor sau la diverse ceremonii.
Seimenii, din rândul cărora făceau parte sârbi și bulgari, dobândesc o poziție tot mai privilegiată în raport cu domnitorul, față de care manifestă acțiuni centrifuge.
Astfel, domnitorul Matei Basarab nu reușește să controleze, în ultimii săi ani de domnie, cetele de seimeni care, nu doar că ucid doi dintre sfetnicii de seamă ai acestuia din urmă, vistierul Ghinea Tzukalas Brătășanul și marele armaș Radu Vărzaru, dar interzic însuși voievodului intrarea în București.
Răscoala seimenilor din anul 1655, cărora li s-au alăturat dorobanții (dărăbanii), a izbucnit pe fondul intenției domnitorului Țării Românești, Constantin Șerban, de a desființa acest corp de oaste.
„Se făcură ca nește câini turbați”
Cronicile boierești remarcă faptul că răzvrătiții ,,încruntându-se în sânge, se făcură ca nește câini turbați: căutau pe cine vor mușca și începură ‹cu› casele boiarilor a le jefui și nu numai ale boerilor, ci și ale altora”.
