O relatare puțin cunoscută despre moartea lui Caragiale: Doarme de aseară, nu știu dacă s-o mai scula vreodată

 

Paul Gusty, care a trăit între 1859 și 1944, a fost aproape 60 de ani director de scenă la Teatrul Național din București, format la școala realistă a teatrului german și în contact strâns cu vederile realiste profesate de Ion Luca Caragiale.

Gusty a lăsat mărturie că, în seara zilei de 8 iunie 1912, în locuința lui Caragiale din Berlin s-a desfăşurat „un fel de serată” la care au participat Cella Delavrancea, Dobrogeanu Gherea, Dr. Kienzl, tânărul C.C. Nottara.

A doua zi, 9 iunie, Gusty aflat şi el în Berlin, întâlneşte pe C.C. Nottara care îi spune că nenea Iancu era „foarte bine” şi că la serată „s-a petrecut foarte bine.” Peste încă o zi, Gusty primeşte din țară telegrama lui Iancu Bacalbaşa.

Dar iată povestea morții lui Caragiale spusă chiar de Gusty:

Să vezi ce mi s-a întâmplat cu moartea lui Caragiale. Pe la sfârșitul stagiunii mă trimite Bacalbașa, pe vremea acea director al teatrului, la Berlin, ca să aleg costume pentru „Ali Baba”, piesa lui Mircea Demetriade.

Eu plecasem înainte, iar Bacalbașa trebuia să vie la Berlin peste câteva zile.

Tocmai pe vremea aia se găsea la Berlin și Caragiale. Aveam de gând să mă duc să-l văd căci aflasem adresa de la tânărul Costică Nottara.

Cumpără o coroană pentru Caragiale

Dar nu știu cum s-a întâmplat că de abia a treia zi de la sosirea mea la Berlin am hotărât să mă duc să-l văd pe Iancu.

În aceeași zi, spre marea mea surprindere, primesc de la Bacalbașa o telegramă cu acest laconic cuprins: „Cumpără o coroană pentru Caragiale”.

Cu adevărat nu știam ce să cred. Ce fel de coroană trebuia să-i cumpăr?

Îl știam pe Caragiale mare amator de cadouri și pentru a-și prilejui primirea lor avea obiceiul să-și organizeze foarte dese aniversări, mai mult sau mai puțin plauzibile.

În aceste ocazii, mare calamburgiu, avea grijă să-ți spună:
Știi, eu sunt cam japonez și n-aș refuza un „mi-cadou”.

Portarul filozof

În sfârșit, o iau spre adresa unde știam că stă Caragiale. În fața porții îmi iese un tip de portar neamț, cu nelipsita-i pipă în gură:

– Mă rog, aci stă Caragiale? – îl întreb eu.
– Aici stă! – îmi spune portarul dând din cap.
– E bine, sănătos?
– Acum e foarte bine! – îmi spune el cu un aer de filozof.
– Pot să-l văd? Nu doarme?
– Doarme de aseară, nu știu dacă s-o mai scula vreodată.

Vă închipuiți uimirea mea, când am aflat că murise Caragiale.

Care o fi Caragiale?

A doua zi merg la cimitir și aci nimeni nu era în stare să-mi dea o informație.

Dar deodată mă văd apostrofat de un domn care s-a recomandat Danielopol. „Domnule Gusty, am auzit că a murit Caragiale și am venit să-l văd”.

În capela cimitirului erau trei coșciuge cu capacele pe deasupra.

Care o fi Caragiale? – aceasta e problema.

Am început să tragem la sorți și într-un târziu l-am identificat.

Cine știa la Berlin că murise un mare scriitor român?

Săracu! S-au găsit în camera peste o sută de mucuri de țigări, pe care le fumase înainte să moară. Săracu!

Parteneri