Evenimentul Istoric > Articole online > România regală > Marele pictor român trăia din salariul mizer de flautist
Articole online

Marele pictor român trăia din salariul mizer de flautist

Pe 28 iunie 1916 murea, la Bucureşti, cel supranumit „poetul plastic al florilor”, care spunea: „Natura nu trebuie s-o imiți, nici să o copiezi, trebuie să lucrezi în felul ei… Cum se poate lucra în felul ei? Să știi să observi, asta-i cheia… Natura îți dă povețe, când te pricepi să observi. Noi, artiștii, privim cu ochiul, dar lucrăm cu sufletul”.

Născut la Ştefăneşti, judeţul Botoşani, în ziua de 1 februarie 1868, fiu al Elenei Chiriacescu și al maiorului Dumitru Luchian, comandantul Batalionului nr. 3 de grăniceri si bun prieten cu Alexandru Ioan Cuza, Ştefan Luchian a urmat cursurile Liceului Sf. Sava şi pe cele ale Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti, între 1885 și1889, frecventând, în paralel, şi clasa de flaut de la Conservatorul bucureştean,

Şi-a continuat apoi, timp de un an, studiile la München, la Academia de Arte Frumoase, precum şi la Academia Julian din Paris, în anii 1891 și 1892, fiind atras îndeosebi de creaţia lui Lacroix şi de cea a lui Courbet.

În 1893, a revenit în ţară, silit de moartea mamei.

Aici a fost nevoit să muncească din greu pentru a se întreţine, realizând panouri pentru vapoare şi zugrăvind biserici.

A organizat, împreună cu alţi artişti, Salonul artiştilor independenţi, în anul 1895, la Bucureşti.

A fost un obișnuit al cercului poetului Alexandru Macedonski și a frecventat cafenelele artistice și literare La Fialkowski și Kũbler.

Curând  a fost victima unor șarlatani care l-au lăsat pe drumuri, dar a continuat să ducă viața de dandy, care i-a atras multe antipatii.

Financiar, ajunsese să o ducă foarte prost, salariul foarte modest pe care-l avea ca flautist în orchestra Teatrului Național abia-i ajungându-i.

A expus, începând cu 1902, la societatea Tinerimea artistică, devenind unul din cei mai apreciaţi pictori în epocă.

A evocat Războiul de Independenţă (1877-1878) în picturi de tinereţe, de mici dimensiuni, intitulate „Roşior” sau ”Soldaţi atacând”.

Ştefan Luchian a realizat picturile interioare ale Bisericii Sf. Alexandru din Alexandria, construită la sfârşitul secolului al XIX-lea.

La Alexandria a cunoscut-o pe Cecilia Vasilescu de care s-a îndrăgostit, dar planurile privind viitorul mariaj s-au destrămat în scurt timp, din cauza bolii sale, scleroză în plăci, care a recidivat pentru prima oară

A fost în egală măsură peisagist, portretist, autor de compoziţie şi naturi statice, îndeosebi flori, ridicând acest gen la un înalt nivel de abordare artistică.

Dintre operele sale, executate în diverse tehnici şi de o tematică diversă, amintim: peisajele Ultima cursă de toamnă (1892), Margine de crâng (1903), Marea Neagră la Tuzla (1904), Sălciile de la Chiajna (1906), Fântâna de la Brebu (1908), După ploaie (1909), Moara de la poduri (1909), Pe dealul Hinganilor (1909), Vara (1912); portretele Safta florăreasa (1901), Moş Nicolae Cobzarul (1906); compoziţiile şi naturile statice Dumitriţa (1904), Părăluţe (1907), Garoafe (1907), Flori de tufănică (1908), Anemone (1910), Trandafiri (1910), Maci (1910); autoportretele Un zugrav, 1907 etc.

Viața ca un film

În 1981, a avut loc premiera filmului biografic „Ştefan Luchian”, regizat de Nicolae Mărgineanu. Pelicula prezintă viaţa marelui pictor român. După ce începe viaţa de artist cu mult succes, Ştefan Luchian, interpretat de actorul Ion Caramitru, primeşte o moştenire importantă care îl scapă de grijile materiale.

Luchian este şi sportiv, fiind câştigător al primei curse de velocipede pe ruta Giurgiu-Bucureşti.

Merge mereu la celebrele „bătăi cu flori” de la Şosea şi este client al cafenelei Fialkovsky, locul de întâlnire al artiştilor vremii.

Curând apar primele semne ale bolii, care îl va duce la paralizie.

Merge din ce în ce mai greu, sprijinit în baston.

Rămas fără bani, e părăsit de iubită şi de prieteni. Se concentrează asupra picturii, dar mânuieşte tot mai greu pensulele.

Picturile lui se bucură de succes, dar curând ajunge să picteze cu penelul legat de mână, pentru că degetele îi paralizaseră.

Cu puţin timp înainte de a muri, Luchian primeşte vizita lui George Enescu, muzicianul venind să-i cânte la vioară.

Tudor Arghezi a relatat într-un interviu vizita compozitorului George Enescu la patul unde era imobilizat Luchian:

Potecă spre cimitir

„Luchian plângea, plângea de o emoție fericită. Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu pelerină, strecurată în odaia lui mută. Umbra a scos din pelerină o vioară și a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică din altă lume. Apoi umbra și-a luat vioara și pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului și i-a spus «Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu»”.

A fost ales, la 28 octombrie 1948, membru post-mortem al Academiei Române.

 

Registration

Aici iti poti reseta parola