Pe 24 iulie, patriarhul de Constantinopol, Mihail Cerularie, convoacă un sinod chiar în Sfânta Sofia, în care este rostită anatema asupra papei Leon IX.
Așa s-a desăvârșit Marea Schismă din 1054, cel mai tragic eveniment din istoria Bisericii Creștine. Aceasta a fost împărțită în aripa occidentală (catolică) și cea răsăriteană (ortodoxă). Cea dintâi se va fărâmița la rândul ei, sub loviturile Reformelor de tot felul.
Ruptura din 1054 avea însă rădăcini vechi și de natură mai degrabă politică decât doctrinară.
Începând cu secolul IV, Biserica creștină a acordat un statut special unora dintre episcopi, numiți ulterior patriarhi. Aceștia erau episcopii Romei, Alexandriei și Antiohiei. Ulterior, lor li s-au adăugat episcopii Constantinopolului și Ierusalimului. Cei cinci patriarhi formau așa-numita Pentarhie.
La Sinodul II Ecumenic (381 d.Hr.), Constantinopolul a fost plasat pe locul al doilea în ierarhie, după Roma.
Urmează căderea Imperiului Roman de Apus în mâinile barbarilor.
Apoi, paradoxal, apariția unui nou imperiu creștin, cel carolingian, în vest, nu ameliorează lucrurile. În 797, susținătorii împărătesei Irina îl detronează pe fiul acesteia, Constantin VI, declarând-o pe Irina unică împărăteasă.
Pentru că era femeie, Papa Leon III nu acceptă să o confirme pe Irina. În schimb, l-a încoronat la Roma, pe 25 decembrie 800, pe Carol cel Mare, regele francilor.
Acum, Bizanțul răsăritean avea în față Sfântul Imperiu German.
Carol cel Mare încercase de mai multe ori să-și subordoneze politica externă a Romei și chiar să controleze afacerile interne ale Bisericii. În 794, el convocase un sinod la Frankfurt, la care au participat episcopi din regatele controlate de Carol. Acest eveniment a marcat primul pas prin care Roma s-a îndepărate de învățătura originară creștină. Din cauza traducerii greșite din greacă în latină, la Frankfurt sunt respinse o serie de decizii ale Sinodului VII Ecumenic din 787. Atunci, Roma a adoptat inovația Filioque (anume că Duhul Sfânt purcede nu doar de la Tatăl – așa cum se stabilise încă de la Sinodul II, în 381, ci și de la Fiul).
Convertirea la creștinism a regelui bulgarilor, Boris I, este prima mare discordie politică între Roma și Constantinopol . Acest rege barbar, ale cărui teritorii sunt prinse ca într-un clește între imperiul carolingian condus de Ludovic Germanicul și imperiul bizantin condus de Mihail III Bețivul, va fi botezat în 864 de către Patriarhul Fotie al Constantinopolului.
În 1048, la Roma este ales Papa Leon IX. Pe 18 iunie 1053, armata pontificală este înfrântă de normanzii aventurierii lui Robert Guiscard la Civitate. Aceiași normanzi, care invadează Italia de Sud, înving în același an și armata bizantină.
Urmează un schimb asiduu de mesaje între Roma și Constantinopol, legate de atitudinea pe care trebuie să o abordeze în episcopiile din regiune, unele grecești, altele latine.
Papa trimite în martie 1054 o delegație la Constantinopol, condusă de cardinalul Humbert de Silva Candida. Acesta este un ins stângaci în ale diplomației, care vorbește prost grecește.
Prima întrevedere a lui Humbert cu Mihail Cerularie este catastrofală. Cardinalul îi remite Patriarhului o scrisoare din partea Papei, pe care o tradusese el personal din latină în greacă, multiplicând gafele și non-sensurile inițiale.
Astfel, Patriarhul ajunge să creadă că această scrisoare absurdă este un fals, iar emisarii niște impostori, și rupe mesajul.
Orgoliosul Humbert atât așteaptă. Pe 16 iulie 1054, într-o sâmbătă, el depune pe altarul Sfintei Sofia o scrisoare de excomunicare a lui Cerularie, pe care o avea deja pregătită. Două zile mai târziu, delegația papală pleacă înspre Roma, deși împăratul bizantin Constantin Monomahul încearcă să-i oprească.
Interesant este că scrisoarea lăsată de Humbert nu era o bulă papală adevărată, dat fiind că nu era semnată de Papă, iar acesta murise pe 16 aprilie.
Pe 24 iulie, în sinodul convocat la Sfânta Sofia de Mihail Cerularie, este aruncată anatema asupra Papei Leon IX, mort de trei luni.
