Mackensen: „Dacă România se alătură din nou Antantei… atunci Balcanii și poate întregul război este pierdut pentru noi…”
Forțată de ieșirea din război a Rusiei bolșevice, România a trebuit să încheie o pace umilitoare cu Puterile Centrale la 7 mai 1918. Cu toate acestea, regele Ferdinand nu a ratificat niciodată tratatul de pace, ba chiar a încetinit pe ascuns demobilizarea armatei române. Evoluțiile militare din vara și toamna anului 1918 au dat României speranța că soarta războiului se va înclina în favoarea Antantei. Mai mult, generalul francez Henri Berthelot a cerut în octombrie 1918 remobilizarea armatei române și reintrarea ei în război de partea Antantei „pentru a-și elibera teritoriul național și pentru a câștiga din nou dreptul de a-și realiza revendicările naționale”.
În septembrie 1918, în armata română mai existau încă 170.000 de soldați și ofițeri, cu muniție suficientă pentru aproximativ 15-20 de zile de luptă pentru toate cele nouă divizii ale sale. În lunile septembrie și octombrie, serviciile de informații germane au primit rapoarte care indicau că românii se pregăteau de mobilizare. „Serviciul de informații al Statului Major General român a desfășurat în ultima vreme activități susținute în zona ocupată a României”, se arăta într-un raport înaintat lui Mackensen de către serviciile de informații germane. După ce Bulgaria a încheiat armistițiul cu Antanta, tot mai mulți români au cerut mobilizarea armatei și eliberarea Dobrogei ocupate de bulgari.
Chiar și Marghiloman le-a propus germanilor ca un contingent mixt româno-german să ocupe Dobrogea. Germanii au arătat o anumită disponibilitate pentru această variantă, dar au cerut României și în special regelui Ferdinand să ratifice Tratatul de la București. Ferdinand a refuzat și i-a cerut lui Marghiloman să nu-și ia niciun angajament față de germani. Regele aștepta ca armata aliată de la Salonic să se apropie de Dunăre pentru a începe eliberarea României.
Mackensen: „Nu trebuie să evităm nicio cheltuială pentru a câștiga România de partea noastră”
În aceste condiții, poziția feldmareșalului german Mackensen, care se afla în fața forțelor Antantei care se apropiau de Dunăre, a devenit decisivă pentru modul în care urmau să se desfășoare evenimentele. Iată ce spunea el la 4 octombrie 1918 în „Jurnalul” său:
„Pentru mine, întrebarea principală este „ce va face România”? Dacă România se alătură încă o dată Antantei… atunci Balcanii și poate întregul război este pierdut pentru noi… Nu trebuie să evităm nicio cheltuială pentru a câștiga România de partea noastră”.
Pe de altă parte, când a ajuns la Salonic, Berthelot i-a trimis o scrisoare ambasadorului francez în România, contele de Saint-Aulaire, în care și-a expus planurile. Generalul francez, împreună cu armata pe care o conducea, urma să treacă Dunărea la mijlocul lunii noiembrie:
„Este imperativ ca România să ia armele pentru a-și dovedi loialitatea față de Antanta, pentru a-și elibera teritoriul național și pentru a câștiga din nou dreptul de a-și realiza revendicările naționale”.
Regele Ferdinand a fost de acord, dar generalii români au ezitat, deși momentul nu putea fi mai bun. Armata germană avea probleme majore pe Frontul de Vest, Ludendorff fusese demis, marina germană se răzvrătise, în Austria-Ungaria izbucniseră revolte și răscoale naționaliste, iar armata aliată de la Salonic ajunsese la Dunăre.
