Lumea satelor și problema pământului
Legea rurală a venit ca o consecință logică a încercărilor țărănimii de a-și obține independența față de marii proprietari de pământ, iar domnitorul Alexandru I. Cuza și consilierul său de încredere, Mihail Kogălniceanu, au impus această lege, alături de proclamația domnitorului, în „Monitorul Oficial”. După reforma agrară de la 1864 aprox. 70% din suprafața din pământul arabil a rămas în proprietatea marilor proprietari și a statului. Reforma nu a dus la crearea unor proprietari independenți, capabili să-și asigure subzistența, fie pentru că au primit prea puțin pământ, fie pentru că nu aveau tehnologia necesară pentru a realiza o producție îndestulătoare. De asemenea, țăranii au fost împroprietăriți în funcție nu numărul de vite pe care le dețineau.
Evoluția în privința structurii proprietății agrare se va desfășura pe câteva coordonate majore: creșterea marii proprietăți moșierești, unele moșii devenind adevărate latifundii; procesul de divizare și de înmulțire a micilor gospodării țărănești; dezvoltarea treptată a burgheziei sătești; scăderea suprafeței domeniilor statului prin vânzarea de moșii. Structura proprietății agrare a influențat în mod pozitiv agricultura prin eliberarea juridică a țăranului, ce a permis crearea forței de muncă liberă pentru industrie. S-au dezvoltat relațiile capitaliste în agricultură prin folosirea – chiar într-o proporție mai mică – a muncii salariate.
S-au folosit mașinile agricole într-un număr tot mai mare
S-a trecut la folosirea pe o scară largă a schimbării terenului semănăturilor și respectarea timpului de lucrări agricole. Ca aspecte negative se pot aminti tendința moșierimii de a exploata munca, uneltele și vitele țăranului, analfabetismul și bolile sociale, extinderea arendășiei, lipsa unor reforme profunde care să satisfacă setea endemică de pământ a țărănimii. Repartiția inechitabilă a pământului a contribuit și la decalajul existent între baza materială, randamentul și calitatea agriculturii practicată de gospodăriile țărănești în raport cu cele moșierești.
Reforma agrară de după Primul Război Mondial nu a condus nici ea la o radicală îmbunătățire a vieții țăranului, aproximat din aceleași motive: suprafața de pământ expropriată și acordată țăranilor nu era suficientă pentru a permite subzistența unei familii de țărani, iar mecanizarea, deși existentă, nu era suficient de răspândită pentru a produce o agricultură de tip intensiv, ci doar una de tip extensiv. Țăranii au trebuit să aștepte comunismul pentru a putea folosi atelaje moderne pentru agricultură, însă trecerea în proprietatea statului a pământurile începând cu 1949 a marcat existența și, în parte, dispariția clasei care a stat la baza statului român modern.
