Legislația agrară și problema rurală (secolul XIX)
Cele două partide din epocă, Partidul Național Liberal și Partidul Conservator, cât și șeful statului, aveau o viziune apropiată în ceea ce privește politica agrară. Între ele existau și deosebiri, mai ales în ceea ce privește rezolvarea în viitor a acesteia. Astfel, după războiul de independență, cu o întârziere de aproximativ 15 ani, sa trecut la aplicarea articolelor 5-6 din legea rurală, împroprietărindu-se însurăței. Mica proprietate țărănească avea să cunoască atât prefaceri pozitive, prin întregirea ei în ansamblu, dar încă insuficientă pentru nevoile reale de pământ ale țărănimii (legiuirile din 1868, 1872, 1875, 1878, 1881/1884), cât și de factură negativă, prin ipotecarea, închirierea, „unirea” loturilor cu cele moșierești și în general prin vinderea pământurilor primite.
Între reforma de la 1864 și Primul Război Mondial regimul agrar din România s-a caracterizat prin relațiile de dijmă, statuate prin legislația învoielilor agricole. Țăranii au beneficiat cel mai puțin, de aceea acest regim a fost clasificat ca fiind semifeudal, semiiobag sau neoiobag (gherea). Legile învoielilor agricole încălcau Constituția pentru că duceau la crearea unui regim inegal care i defavoriza pe țărani dar îi favoriza pe arendași și moșieri. O încercare pentru a potoli lipsa de pământ a țărănimii, care a avut acordul ambelor partide, dar și a regelui, a fost vinderea unor terenuri din domeniile statului.
Prima și cea mai importantă lege în acest sens a fost cea din 1889. Pe aceeași linie, în 1904, s-a promulgat și legea privind constituirea obștilor sătești, iar ulterior, după marea răscoală din 1907, s-a constituit Casa Rurală. Prin legiuirile date în secolul al XIX-lea, 569.861 de familii țărănești au primit 2.486.865 ha pământ. Însă toate aceste soluții temporare nu au putut liniști lumea satelor. Pe fondul luptei politice din 1888, dintre Opoziția Unită și liberali, se va declanșa, în primăvara acestui an, prima mare răscoală a țărănimii, care va cuprinde 27 din cele 32 de județe.
Represiunea dură a guvernului junimist, care a avut și încuviințarea regelui, a dus la uciderea și rănirea a sute de țărani. Cauzele răscoalei din 1888: lipsa pământului, a hranei, necesitatea unor învoieli agricole care să le fie favorabile, un tratament echitabil. Revolta s-a concentrat în cinci județe din jurul Bucureștilor, unde a cuprins 300 de sate, ultima dintre răscoalele locale fiind înăbușită în septembrie. În condițiile unor noi revolte țărănești în mesajul tronului adresat Corpurilor legiuitoare în 1905, regele solicita, printre altele, în mod expres „crearea unui fond pentru îmbunătățirea stării sanitare a țărănimii”.
