Între noile sporturi aduse de tinerii care studiaseră în Vest cel mai mult a prins ciclismul.
Mai întâi au fost velolocipedele cu roata din faţă mai mare şi cea din spate micî.
În august 1869, în Bucureşti, apăruseră primele velocipede care produceau senzaţie şi chiar consternare prin înălţimea lor.
Gazetarul care comenta noutatea insinua, cu umor, că ar fi cazul ca şi statul să ia demnul exemplu de la acest vehicul pentru a prinde viteză pe calea progresului.
În luna septembrie a acelui an a fost organizată o plimbare pe velocipede pe ruta Herăstrău – Băneasa care, pe lângă amuzamentul participanţilor a avut, totuşi, darul să înspăimânte pe ţăranii localnici:
„Dumineca la 21 Septembre avu loc prima escursiune de la noi de velocipede.
Mai mulţi membri din Societatea română de arme, gimnastică şi dare la semn purceseră cu velocipedele de la bariera şoselei de la 9 dimineaţa sub conducerea D-lui Villemo, profesorul de velocipedie al societăţii.
La rondul al II-lea al şoselei velocipediştii luară 5 minute de repaos după care repurceseră către Ferestreu (Herăstrău – nota Ev. Istoric) învingând dificultăţile de teren ce reprezenta șoseaua în această parte.
În mai puţin de 1/2 ora întrepizii călăreţi parcurseseră distanţa de la bariera Mogoşoaiei până la Ferestreu.
În cale fură însoţiţi de mai multe trăsuri cu privitori şi lume multă ieşea întru întâmpinarea lor.
După un voios dejun ce aştepta societatea la Ferestreu, velocipediştii noştri înfruntaseră cu semeţie locurile cele mai anevoioase de umblat de la Ferestreu, prin sat, pe dealuri, văi, poduri şi hârtoape, până la şoseaua Bănesei pe care se urcară în pădurea cu acelaşi nume.
- Măi, iacă Dracul, ziceau sătenii în cale, iar babele’şi făceau cruce
- Nu-i Dracul, măi, e drumul de fier!
După alte 6 minute de repaus la Băneasa espediţiunea pleacă de-a lungul șoselei către oraş, după ce parcursese cu iuţeala cailor de poştă peste 20 de kilometri în mai puţin de 2 ore”, scria publicația „Adunarea Națională” nr. 27 din 1869.
Pățania lui Cantilli
Această teamă amestecată cu dispreţ batjocoritor faţă de vehiculele pe două roţi avea să se păstreze o lungă bucată de vreme în rândul oamenilor simpli.
În 1900, când a stabilit recordul de parcurgere pe bicicletă a distanţei Bucureşti – Paris în zece zile, Constantin Cantilli a apreciat foarte mult faptul că, după ce trecuse munții, în zona Braşovului, ţăranii erau mult mai civilizaţi decât cei din regat şi nu asmuțeau câinii după ciclist şi nici copiii lor nu aruncau cu pietre în roţi şi nu strigau „Dracu din Paris!”.
Sursa: Dr. Adrian Silvan-Ionescu, Societatea urbană românească, sporturile și modelele lor în secolul al XIX-lea
