Legenda regilor taumaturgi
Pentru a câștiga un excedent de prestigiu, unii dintre regii Franței și ai Angliei, începând, conform lui Bloch, din secolul XI, pentru Franța, și din secolul XII, pentru Anglia, și-au asumat rolul de taumaturgi. Ceea ce a permis perpetuarea acestei concepții asupra regalității a fost convingerea că atingerea era într-adevăr tămăduitoare, miraculoasă, pe de-o parte, iar pe de alta, transmiterea din generație în generație a mărturiilor despre actele de sfințenie ale regilor. Evident, această putere magică de vindecare însemna, în plan politic, și dobândirea unei superiorități a familiei regale în fața celorlalți feudali.
Miracolul regal privește însă și rivalitatea dintre monarhiile franco-engleze, cea dintâi fiind imitată, după Bloch, de cea din urmă. Întrucât medicina se afla într-un stadiu nu prea avansat, chiar embrionar, în mentalul colectiv s-a putut foarte ușor instala această “eroare colectivă”, vindecarea scrofulelor, atunci când se producea, după o perioadă mai mică sau mai mare de timp, trebuind pusă, de fapt, pe seama naturii, deci a tămăduirii “de la sine”, a remisiunii. Fiind o boală foarte frecventă, mai degrabă benignă, o parte dintre bolnavii atinși de mână regelui urmau, în chip firesc, natural, să se vindece, astfel împământenindu-se ideea unei capacitați supranaturale a suveranului.
În mod evident, atunci când atingerea nu avea efecte, vinovat era bolnavul, mai precis lipsa de credință de care dădea dovadă
Evul Mediu, mult mai mult decât Antichitatea Târzie, a fost marcat de o decădere a simțului rațional, pentru oamenii epocii contând mult mai mult credința într-o persoană, sacrosanctă, înzestrată cu puteri miraculoasă, tămăduitoare. La fel cum în primele secole creștine în Europa a apărut un nou tip de putere reprezentat de așa-numiții prieteni ai lui Dumnezeu, sfinții, asceții, martirii, cărora comunitatea le conferea încredere și credit, tocmai pentru că aveau contact nemijlocit cu divinitatea, în Evul Mediu, conform istoricului francez, supușii considerau că, de vreme ce puterea politică și militară, să-i spune lumească, se afla în mâna regelui, cu siguranță și puterea supra-naturală era mediată tot de această căpetenie, acest ales și uns al lui Dumnezeu.
Astfel se explică de ce această legendă a regilor taumaturgi a prins atât de bine în epocă. În absența unei științe care să rezolve maladiile trupului, năpăstuiții trăgeau nădejde că, măcar, prin proximitate, să își mântuiască sufletul prin atingerea celui care reprezenta puterea pe pământ : regele.
