Regii îi vindecau pe scrofuloși, ciumați și leproși prin atingere fără să le pese de Distanțarea Socială

 

Astăzi, pandemia de COVID-19, transmisă de coronavirus, îi face pe oamenii de pe toată planeta să păstreze distanța socială între ei și asta atunci când au privilegiul să aibă dreptul să iasă din case. O fi bine, o fi rău, asta vom afla mai târziu, însă să ne uităm, totuși, puțin în istorie.

În cartea sa „Regii taumaturgi”, publicată în 1924, Marc Bloch descrie credința în puterea vindecătoare a monarhilor din evul mediu.

Despre regii Franţei cronicarii spuneau că puteau să vindece toate bolile, nu doar scrofuloză. „Puterea divină i-a acordat acestui om perfect o foarte mare graţie, aceea de a vindeca trupurile; atingînd cu mâna lui prea cucernică rănile bolnavilor şi însemnându-le cu semnul sfintei cruci, le scăpa de durere şi de boală”, spunea călugărul Helgaud, despre Robert al II lea.

Practic analele spun că acest rege, dar şi Ludovic al VI lea şi Filip I ar fi vindecat şi lepra, epilepsia, dar  şi ciuma bubonică.

Personaje sacre

Regii treceau pe atunci, în toate ţările, drept nişte personaje sacre şi, cel puţin în unele ţări, drept taumaturgi.

Secole de-a rândul, regii Franţei şi cei ai Angliei au „atins scrofulele” – ca să folosim o expresie clasică pe vremuri; trebuie să înţelegem că ei pretindeau să vindece – prin simplul contact al mâinilor lor – bolnavii atinşi de această maladie; cei din preajma lor credeau de obicei în puterea lor medicinală.

De-a lungul unei perioade doar cu puţin mai scurte, regii Angliei au fost văzuţi împărţind supuşilor, şi chiar dincolo de marginile statelor lor, nişte inele (acele cramp-rings) care, fiindcă fuseseră sfinţite de ei, căpătaseră, după cum se credea, puterea de a reda sănătatea epilepticilor şi de a le potoli durerile musculare.

Uneori, regii noştri vindecau chiar şi dincolo de hotarele Franţei.

La Roma

Cu deosebire în Italia, unde ambiţiile lor din acea vreme i-au purtat atât de des. La drept vorbind, Carol al VlII-lea îndeplinind ritul miraculos la Napoli, sau Ludovic al XII-lea repetând acelaşi gest la Pavia sau la Genova, operau în nişte oraşe pe care le considerau parte integrantă din statele lor; dacă se ivea ocazia, nu se temeau să-şi practice arta la fel de bine şi pe un teritoriu recunoscut ca străin, în domeniile papei, de pildă.

Aflându-se la Bologna ca oaspete al lui Leon X, Francisc I, în decembrie 1515, a pus să se anunţe public că va atinge bolnavii, şi chiar i-a atins în capela palatului pontifical; printre alţii, pe un episcop polonez.

Chiar şi la Roma, în capela Sfintei Petronilla, la 20 ianuarie 1495, Carol al VlII-lea a atins cam 500 persoane, iscând la italieni – dacă e să-l credem pe panegiristul său Andre de la Vigne- „o extraordinară admiraţie”.

Francisc I îi demonstrează proaspetei soții

Zilele în care regele binevoieşte să facă oficiul de taumaturg sunt bineînţeles, în principiu, principalele date ale anului religios, de altfel în număr variabil. Intrarea în biserică, Floriile, Pastele sau una din zilele din Săptâmîna mare, Rusaliile, înălţarea, Ziua Domnului, Adormirea Maicii Domnului, Naşterea Sfintei Fecioare, Crăciunul; în mod excepţional, o sărbătoare străină calendarului liturgic; la 8 iulie 1530, celebrându-şi la Roquefort, lângă Mont-de-Marsan căsătoria cu Eleonora de Austria, Francisc I i s-a arătat noii regine a Franţei în toată strălucirea miracolului ereditar.

Datorită sistemului de grupare, după selecţia obişnuită făcută de medicul curţii, regele găseşte adunate, la momentul prevăzut, adevărate mulţimi, adeseori mai multe sute de persoane. Prin aceasta, ceremonia capătă un caracter deosebit de impunător.

Înainte de a începe, de fiecare dată, regele se împărtăşeşte: sub cele două specii, aşa cum trebuie, conform privilegiului dinastic ce părea să afirme caracterul sacru al monarhiei franceze şi al darului de vindecare.

Tabloul

Un mic tablou de la începutul secolului al XVl-lea ne face să simţim apropierea pe care opinia credincioasă regimului o stabilea între cele două glorioase prerogative: la stânga, sub un paraclis deschis, regele căruia un episcop i-a prezentat vasul de împărtăşanie, ţine potirul; în dreapta, într-o curte şi chiar pe treptele paraclisului, bolnavii aşteaptă.

Trăsăturile esenţiale ale ritului nu s-au schimbat din Evul Mediu: contactul mâinii goale atingînd plăgile sau tumorile, apoi semnul crucii. încă din secolul al XVI-lea, formula pe care principele o pronunţă deasupra fiecărui pacient este: „Regele te atinge şi Dumnezeu te vindecăÎ, formulă ce se va menţine, cu unele variante, până în ultimele vremuri ale monarhiei.

Anunțul crainicului

„În numele Regelui şi al Domnului Marchiz de Souches, Magistrat al Palatului Majestâţii Sale şi al Marii Magistraturi a Franţei, se aduce la cunoştinţă tuturor celor în cauză că Duminica următoare, zi de Paşti, Majestatea Sa va atinge Bolnavii de Scrofule în Galeriile de la Louvre, la zece ore dimineaţa, pentru ca nimeni să nu invoce cauza că n-a ştiut şi pentru ca toţi cei ce sunt atacaţi de numita boală să se afle acolo, dacă vor. Făcut la Paris, Regele găsindu-se aci, la 26 martie 1657. Semnat, de Souches.

Citit şi publicat cu sunet de goarnă şi strigare publică la toate răspântiile acestui Oraş şi ale cartierelor mărginaşe de către mine, Charles Canto, crainic jurat al Majestâţii Sale, însoţit de Jean du Bos, Jacques le Frain şi Estienne Chappe gornişti juraţi ai numitului Senior şi afişat la 26 martie 1657. Semnat, Canto”.