Evenimentul Istoric > Articole online > Geneza României > Kogălniceanu cu puțin înainte de Declarația de Independență: Singurul şi unicul scop este de a păstra ce avem
Articole online

Kogălniceanu cu puțin înainte de Declarația de Independență: Singurul şi unicul scop este de a păstra ce avem

Convenţia încheiată între România şi Rusia la 4/16 aprilie 1877, care a stat la baza declarării independenței fusese negociată încă de la sfârşitul lunii septembrie 1876 la Livadia, unde delegaţia română condusă de Ion C. Brătianu a participat la tratative cu cancelarul rus, prinţul Alexandr Gorceakov, ministrul de Război Dmitri Miliutin, contele Nicolai Ignatiev, ambasadorul Rusiei la Constantinopol.

Delegaţia a fost primită de ţarul Alexandru al II-lea.

La plecarea din Livadia, cancelarul Gorceakov s-a adresat lui I. C. Brătianu: „De va fi război o să ne înţelegem. România nu va avea de aici decît de câştigat”, iar primul ministru român i-a răspuns că „înţelegerea e cu totul în interesul ambelor state; eu sunt gata oricând să discut afacerea de aproape”.

L a 1 octombrie, Ion C. Brătianu l-a informat pe domnitorul Carol I despre intenţia Rusiei de a încheia cu România o convenţie militară, deoarece trupele ruse nu puteau ajunge decât prin România pe locul viitorului teatru de război — adică teritoriul bulgar.

Totodată, I. C. Brătianu a exprimat punctul de vedere referitor la necesitatea ca înţelegerea româno-rusă să fie lămurită foarte bine, iar România să primească garanţiile cores[1]punzătoare din partea viitorului partener.

Lămuririle lui Kogălniceanu

Mihail Kogălniceanu a exprimat clar natura actului de la 4 aprilie 1877. El scria în telegrama circulară din 17/29 aprilie 1877 adresată agenţilor diplomatici ai României în străinătate:

„Aceste convenţii nu au nici un alt caracter politic decât acela de a ne garanta, pe durata războiului, statu-quo-ul nostru politic actual.

Nu este vorba nici de independenţă faţă de Turcia, nici la rezilierea vreunei legături actuale cu această putere; nici de o cooperare a armatei române cu armatele ruse; nici de o alianţă împotriva Turciei”.

Şedinţa Consiliului de Miniştri din 4 aprilie 1877 1-a autorizat pe Mihail Kogălniceanu să-i ceară lui Carol I consimţămîntul de a încheia şi a subscrie instrumentele convenţiilor repective, urmând ca acestea să fie supuse aprobării corpurilor legiuitoare înconformitate cu articolele 93 şi 123 din constituţia ţării.

În aceeaşi zi Kogălniceanu solicita lui Carol I „depline puteri pentru a putea în calitate de plenipotenţiar al Măriei Voastre a încheia şi a subscrie convenţiunile în număr de două menite de a regula condiţiunile trecerii eventuale a armatelor ruse pe teritoriul României”.

„Neutralitatea teritoriului roman”

Expunerea de motive făcută de Mihail Kogălniceanu la convenţiile încheiate cu Rusia exprima într-o manieră logică raţiunile pe care evenimentele, în contextul politicii europene, şi îndeosebi ţinindu-se seama de atitudinea Porţii, determinau statul român să adopte măsurile cele mai potrivite pentru stabilirea conduitei sale externe :

„După ce în prevederea unui iminent rezbel între Imperiul rus şi între Imperiul otoman, toate cererile ce am făcut, toate stăruinţele ce am pus pe lângă marile puteri pentru a se recunoaşte şi a se pune sub scutul Europei neutralitatea teritoriului român, toate acestea au rămas zădărnicite, după ce ne-am convins că trecerea armatelor ruse prin ţara noastră era imperios cerută şi hotărită, guvernul a fost nevoit de a nu se  mai preocupa decît de interesul nostru de conservare, decât a ne sforţa să facem a se recunoaşte statul român, a ne menţine drepturile şi instituţiunile noastre politice, a se păstra şi garanta integritatea hotarelor României”.

În continuarea Expunerii de motive se evidenţia caracterul convenţiilor:

„Precum rezultă din cuprinderea lor, aceste convenţiuni n-au alt caracter politic decât de a face a ni se respecta şi în timpul războiului individualitatea noastră politică precum ea este garantată prin tratatul de la Paris, adică statu-quo al hotarelor, drepturilor şi instituţiunilor noastre.

Nici o schimbare nu se face în condiţiunile noastre de existenţă ca naţiune.

Nu ni se impune chiar prefacerea sau ruperea a nici uneia din legăturile noastre internaţionale, şi încă mai puţin ni se reclamă cooperaţiunea armatei noastre, a cărei misiune nu este de a ataca pe nimeni, ci numai de a apăra, în marginile posibilului, fruntariile noastre.

Astfel, singurul şi unicul scop al acestor convenţiuni este de a păstra ce avem”.

Se sublinia însemnătatea raporturilor dintre autorităţile militare şi armatele ruseşti, pe de o parte, şi autorităţile şi populaţia din România pe de altă parte, raporturi care urmau să fie întemeiate pe baza colaborării şi înţelegerii reciproce, care să nu dăuneze intereselor economice şi politice ale statului român, al cărui teritoriu servea pentru trecerea trupelor ruseşti spre Dunăre şi dincolo de fluviu, în Bulgaria: „…convenţiunile privesc mai cu deosebire de a regula relaţiunile autorităţilor şi populaţiunilor noastre cu autorităţile militare şi cu armatele ruse în timpul trecerii lor pe teritoriul nostru şi de a face această trecere cât se poate mai puțin însărcinătoare pentru ţară.

Toate trebuinţele armatei, este bineînţeles şi convenit, au să se facă prin împreună înţelegere şi cu o deplină plată şi despăgubire şi este anume stipulat că capitala României nu va fi ocupată de trupe ruse”.

Transportarea teatrului războiului în România

Grija pentru păstrarea securităţii fruntariilor ţării şi evitarea mutării acţiunilor militare pe tertioriul României era susţinută în expunerea de motive prin incompatibilitatea unei posibile înţelegeri cu Poarta, întrucât „o convenţiune încheiată cu guvernul otoman în aceleaşi condiţiuni în care s-au încheiat convenţiunile cu guvernul imperial al Rusiei ar fi însemnat nu înlesnirile acordate unei armate pentru simpla trecere a sa pe teritoriul nostru, spre a găsi pe inamicul său în afară de fruntariile noastre, ci ar fi însemnat însuşi transportarea teatrului războiului în România şi făcută aceasta cu însuşi consimţămîntul nostru”.

În încheierea expunerii sale Kogălniceanu îşi exprima speranţa că Senatul şi Camera Deputaţilor vor aproba convenţiile în spiritul prevederilor constituţionale ale statului român.

Proiectul de mesaj a fost înaintat de Kogălniceanu lui Carol I la 15 aprilie 1877.

Sursa: Mircea Dumitriu, Despre conținutul și semnificația Convenției româno-ruse din 4/16 aprilie 1877

Registration

Aici iti poti reseta parola

Abonare la notificari Doriți să primiți notificări atunci când publicăm ceva interesant? NU DA