În „Neues Archiv für Geschichte, Staatenkunde, Literatur und Kunst” din 28 decembrie 1828, un anonim care iscăleşte P. D., dă, sub titlul „Gallerie denkwürdiger Männer des Vaterlandes. Iohann Nicolides von Pindo, gestorben zu Wien den 12. Oct. 1828″, biografia-necrolog plină de elogii a lui Nicolide.
E destul de interesantă ca să o traducem integral:
„Viaţa domnului Ioan Nicolide de Pindo e o nouă dovadă strălucită că daruri sufleteşti bogate şi râvna nobilă spre tot ce-i bun, mare şi frumos, duc la ţintă, şi, asemenea unui puternic Hercule, înving hidra greutăţilor.
La sfârşitul carierei sale îl aflăm ca medic practician, lucrând în cercul său larg de activitate pentru binele contimporanilor; ca teoretician îl vedem recunoscut de cei mai competenţi judecători drept un mare gânditor şi un excelent şi profund savant.
Dar să revenim la începutul carierei sale, deoarece viaţa lui Pindo prezintă multe trăsături interesante, iar învăţăcelului care porneşte pe aceeaş cale îi poate da curaj şi entusiasm spre asămănătoare râvnire.
Ioan Nicolide de Pindo, doctor în medicină, membru al Facultăţii de medicină din Viena, medic practician în capitala cesaro-crăiască, s’a născut la 14 Martie 1737 în Gramostea (Macedonia).
A urmat de timpuriu şcoala.
Cu darul priceperii repede şi talentul său bogat puse în uimire dascălii şi colegii.
Tot mai mult înţelese că această şcoală nu va putea să-i satisfacă dorul de ştiinţă şi capacitatea. Mânat de setea după învăţătură se duse la Siatista, unde găsi o şcoală mai înaltă de teologie, ştiinţe şi istorie; dar şi aici simţi, după ce-şi însuşise repede tot ce-i putea oferi acest învăţământ şi-şi lărgise îndeajuns orizontul intelectual, că tendinţa sa spre perfecţionare nu va putea fi satisfăcută decât în excelentele şcoli din Viena.
Însă părinţii săi nu se învoiră la această călătorie.
Ei îi puseră o mulţime de piedici, în sfârşit îi refuzară chiar şi banii de drum.
Însă Pindo neclintit în entuziasmul său pentru ştiinţă, căreia bucuros îi jertfi toate plăcerile vieţii, porni, sigur de voinţa sa, lipsit de orice mijloace, la călătorie.
N’avea nici o para, nu ştia nici măcar cum îşi va satisface trebuinţele zilei de mâine.
Astfel ajunse la Semlin (Zemun de azi, situat pe malul stâng al Dunării în faţa Belgradului. — Nota trad.). Deoarece viaţa adesea te sileşte să lupţi pentru a-ţi satisface tendinţele spirituale superioare, se întâmplă şi în cazul lui Pindo, că silit de sărăcie, trebui să facă comerţ; dar numai scurt timp suferi jugul unei cariere potrivnice firii sale, pe care o alese numai pentru a-şi asigura existenţa şi pentru a aduna mijloacele necesare călătoriei la Viena, atât de fierbinte dorită.
Sosit la Viena se închină cu toate puterile sale ştiinţei.
Pentru a putea exista şi ca să-şi cumpere cărţile necesare dădea lecţii de limba elenă. Această înteţire supraomenească, prin care îşi satisfăcea
necesităţile sufletului şi făcea faţă greutăţilor vieţii, îi slăbiră, sănătatea şi avură drept urmare o hemoptizie primejdioasă, care-i ameninţa viaţa şi cariera.
Ros de boală, chinuit de grijile amare ale existenţii, el se găsea pe marginea mormântului şi medicii aşteptau sfârşitul apropiat al său; însă Pindo, credincios şi neclintit, deşi bolnav şi în ghiarele morţii, studia fără preget, mai departe. El începu să se trateze singur şi redobândi, fiind mântuitorul său propriu, sănătatea.
Deoarece singura ţinta a vieţii sale era să-şi însuşească ştiinţa, el i se închină cu jertfire de sine, cu seriozitate, sprijinit de talentele sale strălucite.
În timp de doi ani îşi termină studiile complet şi din milostivirea M. S. împăratul Iosif II i se permise să se supună la Universitatea vieneză legiuitelor examene riguroase pentru obţinerea titlului academic de Doctor. După rezultatul lor strălucit domnitorul hotărî prea milostiv să recompenseze imediat pe acest medic excelent.
Îi declară prea graţios că nu doreşte ca el să părăsească Austria şi Viena şi că se află atâţia greci în residenţă, care necunoscâd limba germană, găsesc greu ajutor medical şi de aceea îi acordă dreptul de liberă practică în Viena, numindu-l totodată primul medic al coreligionarilor săi greci.
„De Pindo”, cel dintâi din națiunea sa
Astfel elevul şcoalei din Gramostea a ştiut să ajungă până acolo încât să primească titlul de doctor în reşedinţa imperială regală, cel dintâi din naţiunea sa, căreia i-a adus numai cinste şi folos; astfel atrase asupra sa atenţiunea şi îşi câştigă bunăvoinţa unuia din cei mai mari monarhi ai Europei.
Facultatea urmând exemplului prea înalt şi recunoscând meritele evidente, numi pe Pindo îndată membru ordinar al ei. Când Leopold II se ridică pe tron, Pindo îşi câştigase merite atât de importante încât Majestatea Sa îl ridică la gradul de nobil al Imperiului Sacru Roman, împreună cu fiul fratelui său mort Eustatie Nicolide şi-i acordă predicatul „De Pindo”.
Celebritatea sa crescu tot mai mult; medicul curţii imperiale, baronul Storck îi propusese să-i traducă operile medicale în greceşte,
Pindo execută această înaltă însărcinare cu mare osârdie şi deosebit succes.
Dragostea sa pentru patria îndepărtată îl îndemnă să inventeze ceva ce să fie de folos şi celor de acasă şi astfel compuse vestitul său „Balsamul vieţii”, pe care îl trimetea în mari cantităţi şi care astăzi e celebru în Grecia şi Turcia.
Acest bărbat care s’a înălţat atât de mult, avea o inimă bună şi nobilă, era milos faţă de cei săraci, pe care nu numai că-i trata gratuit, ci le mai dădea şi medicamentele necesare. Trăia foarte retras şi modest şi chiar la adânci bătrâneţe stătea bucuros în aleasa sa bibliotecă.
Citea fără ochelari, scria de obicei stând în picioare şi ţinând hârtia în palmă. Memoria sa era uimitoare, prezenţa sa de spirit vestită. Ca medic avea un deosebit dar de pătrundere, o pricepere atât de sigură pentru cele mai complicate şi ascunse boale, încât baronul Storck refuza să ia parte la un consiliu unde Pindo era medic ordinar, declarând că acest lucru e cu totul de prisos.
După boala sa din tinereţe nu s’a mai îmbolnâvit până la 1827.
Abia puţin recules, acest filantrop din vocaţiune, alese din marea sa bibliotecă 120 de volume din clasicii celebri greci şi romani şi le donă comunităţii greco-vlahe din Viena pentru şcoala ei, hotărând ca ele să rămâie proprietatea inalterabilă a ei, pusă însă la dispoziţia oricui.
La începutul lui februarie 1828 suferi de o tuse spasmodică foarte tenace, de care însă ştiu să se vindece. Către sfârşitul lui septembrie începu să piardă pofta de mâncare, slăbi tot mai mult şi se stinse blând şi curajos, aşa cum a trăit, în 12 otombrie 1828.
Un sfert de ceas înaintea morţii sale calmul şi reculegerea sa sufletească erau admirabile. Astfel a trăit Pindo între împrejurări cât se poate de nefavorabile, făcând cinste familiei şi naţiunei sale, câştigându-şi mulţumirea înaltului său monarh, ajungând la glorie, model pentru elevi, binefăcător al contimporanilor”.
Sursa: V. I. Bologa, Știri despre aromânii din Austria la începutul veacului trecut – Medicul vienez Ioan Nicolide din Pind (1737-1828), 1930
