Istoria începutului Brexit-ului și rolul jucat de generalul de Gaulle între 1963 și 1969

 

Negocierile pentru Brexit - ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană par să nu se mai termine. Însă pentru ca cineva să iasă de undeva trebuie mai întâi să intre.

La conferința la vârf a celor șase membri ai Pieței Comune (CEE) de la Haga din 1-2 decembrie 1969, noul președinte francez, Georges Pompidou, a renunțat la vetoul prin care generalul de Gaulle se opusese intrării Marii Britanii în Piața Comună. Pe 30 iunie 1970, la Bruxelles, miniștrii de Externe ai celor șase au început negocieri dificile cu omologii lor din cele patru țări candidate: Marea Britanie, Irlanda, Norvegia și Danemarca. Pe 21 ianuarie 1971, Pompidou își expunea punctul de vedere: Nu poate fi vorba decât despre a construi, pornind de la ceea ce există, o confederație de state decise să-și armonizeze politica și să-și integreze economia”.

Pe 28 octombrie 1971, Camera Comunelor a aprobat decizia guvernului de a adera la Piața Comună.

Pe 22 ianuarie 1972, cele patru țări candidate au semnat la Bruxelles aderarea lor la Piața Comună. Mai rămânea ca ceste tratate să fie ratificate. S-au organizat referendumuri în Danemarca, Irlanda și Norvegia. În Norvegia, 53,9 la sută din voturi au fost împotrivă. Așadar, noua Comunitate număra doar nouă membri.

Însă, Piața Comună avea să se consolideze numeric prin aderarea marii Britanii, după ani de zile de negocieri, reluate cu mai mare vigoare în 1974. În cele din urmă, guvernul Wilson a decis să organizeze un referendum referitor la intrarea în Piața Comună. Acesta a avut loc loc în iunie 1975, soldându-se cu 67,2% „da”.

Într-o conferință de presă din 14 ianuarie 1963, care a marcat o cotitură în istoria lumii oocidentale, generalul de Gaulle a anunțat că se opunea intrării Marii Britanii în Piața Comună. După câteva zile, ministrul de Externe al Franței, Couve de Murville, avea să explice motivele acelui „veto”: „Problema care se pune este de a ști dacă, actualmente, Marea Britanie poate să se plaseze, ca și continentul, în interiorulul unui tarif care să fie cu adevărat comun, să renunțe la orice preferință față de Commonwealth, să înceteze să mai pretindă ca agricultura ei să fie privilegiată și să considere caduce angajamentele luate de ea împreună cu țările din zona de liber schimb”.

În plus, aderarea Marea Britanii și a altor țări schimba profund structura Pieței Comune: „Este limpede că o Piață Comună făurită din unsprezece, apoi din treisprezece și, poate, din optsprezece nu ar semăna nicidecum cu Piața Comună făurită de cei Șase”. Refuzul lui de Gauile avea să deschidă o criză gravă în Piața Comună…