În ajunul Primului Război Mondial, producția industrială autohtonă nu acoperea decât aproximativ o treime din bunurile necesare pentru piața internă. Subdezvoltarea industrială a afectat înzestrarea și modernizarea armatei române în perioada de neutralitate (1914-1916), îngreunând astfel capacitatea defensivă a țării.
Eforturile de înzestrare și modernizare a Armatei Române în perioada de neutralitate
Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, România și-a proclamat neutralitatea în urma Consiliului de Coroană de la Sinaia, la 3 august 1914. Dar era evident pentru liderii de la București că această situație nu putea fi prelungită, deoarece interesele României, dar și ale Marilor Puteri străine vor obliga în cele din urmă țara să intre în război. În consecință, după izbucnirea războiului, guvernul de la București a făcut un efort considerabil pentru înzestrarea și modernizarea armatei române.
Eșecul industriei naționale de a satisface nevoile Armatei Române a determinat guvernul să recurgă la contracte cu producătorii străini de armament. Între 1914-1915, au fost făcute mai multe comenzi de arme și muniții moderne către țări din Europa de Vest, dar aceste comenzi nu au fost onorate. Când a început războiul, majoritatea armelor și munițiilor comandate de România din străinătate au fost confiscate pentru a fi folosite de aceste state și pentru onorarea comenzilor făcute de aliații lor. În plus, statele beligerante, atât din partea Antantei, cât și din partea Puterilor Centrale, nu au dorit să înarmeze un potențial inamic, ținând cont că România putea renunța oricând la starea de neutralitate și intra în război împotriva uneia dintre ele.
Adaptarea producției interne pentru a satisface nevoile armatei
Guvernul de la București a luat decizia de a încerca să producă arme și muniții în țară prin adaptarea producției fabricilor autohtone pentru a satisface nevoile armatei. În 1915, în România funcționau 86 de întreprinderi metalurgice, care satisfăceau doar într-o mică măsură nevoile pieței interne. Acestea serveau în primul rând interesele altor ramuri ale economiei. De exemplu, întreprinderile din județele Prahova produceau și întrețineau echipamente de extracție și foraj, precum și rezervoare pentru depozitarea și transportul petrolului.
Fabricile private și-au combinat eforturile cu întreprinderile metalurgice de stat din București pentru a răspunde nevoilor armatei. Șantierul naval „G. Fernic et Comp” din Galați, uzinele metalurgice „Wolf” și „Lemaître” din București, precum și întreprinderile metalurgice din Prahova au început să producă obuze și proiectile. Uzina „Katz”, care înainte de război producea doar articole de bucătărie, a început să producă arme și muniții.
Uzina „Vulcan” din București a început să producă echipamente necesare Armatei Române
Pentru a facilita producția internă de echipament militar necesar pentru nevoile Armatei Române, la 1 aprilie 1915 a fost înființată „Comisia Tehnico-Industrială”, sub coordonarea Ministerului de Război.
Scopul acestei comisii era de a studia posibilitatea de a produce în țară materialul necesar pentru înzestrarea și modernizarea armatei. În noiembrie 1915, comisia a fost desființată, fiind înlocuită de „Direcția Generală de Muniții”, condusă de renumitul inginer Anghel Saligny, care a proiectat și construit podul de cale ferată peste Dunăre de la Cernavodă.
Toate aceste eforturi nu au putut însă remedia deficiențele de înzestrare a armatei române. Lipsa materiilor prime și a personalului specializat a împiedicat înzestrarea corespunzătoare a trupelor, iar aceasta a fost una dintre cauzele campaniei dezastruoase din toamna anului 1916.
