Despre Sebastian și Jurnalul său
Realitatea interbelică era însă alta: odată cu încorporarea provinciilor Basarabia, Bucovina și Transilvania evreii ajunseseră să reprezinte 5% din total populației românești, ceea ce nu putea genera decât îngrijorare în rândurile doctrinarilor de dreapta: de la 230.000 la 767.000, pe locul trei, după unguri și germani. Efectul a fost o reducere considerabilă a toleranței.
Până la a fi judecat, marginalizat, stigmatizat pentru originea sa, nu doar de mentorul său, ci și de o bună parte a colegilor săi de generație „criterioniști”, cei care s-au raliat mișcării legionare, Mihail Sebastian a încercat – reușit în bună măsură – să participe în cadrul dezbaterilor intelectuale din epocă, refuzând ca de fiecare dată angajările totale, formulările definitive, pozițiile agresive. Eugen Ionescu, în septembrie 1945, când generația sa era acum dispărută, își va aminti de capacitatea defunctului (m. 29 mai 1945) în a-și păstra „o minte lucidă şi o omenie autentică” în momentele în care, pentru a folosi tot un termen de sorginte ionesciană, „rinocerizarea” era irezistibilă.
Jurnalul lui Sebastian acoperă perioada 1935-1944. Este un veritabil document de epocă, nicidecum unul „sufletesc”, fie el și de „o mare valoare literară”, cum pretinde N. Manolescu în Istoria… sa, căci dincolo de tribulațiile interne, angoasele și frica generate de prăbușirea lumii democratice românești (de ale cărei carențe Sebastian era conștient) și de ascensiunea totalitarismelor, Jurnalul are nu numai meritul de a revela derapajele profund antisemite ale unor Camil Petrescu sau Mircea Eliade, ci și de a arunca asupra trecutului recent crâmpeie de lumină, inconturnabile în strădania de a înțelege fistichia alăturare a lui Sebastian la ceea ce, după 1933, va deveni un cuib de legionari, Cuvântul lui Nae Ionescu. Importanța acestei capodopere a lui Sebastian rezidă în impactul cultural, social și politic pe a avut-o în postcomunismul românesc. Punctul central al dezbaterilor a fost reelaborarea paradigmei de interpretare a moștenirii interbelice, o grea piatră de încercare pentru intelighenția românească. Criticul și istoricul literar Mihai Iovănel a identificat 4 tipuri de receptare, de lectură a Jurnalului de la apariția lui în 1996: conspiraționistă, de identificare, instrumentală și, în fine, cea critică, care stabilește o conexiune între „intențiile textului sau ale autorului” și „contextul lor istoric”.
