Instituția căsătoriei medievale
Biserica, autoritatea politică și societatea s-au aflat uneori în competiție, alteori în consonanță în privința instituției căsătoriei. La baza căsătoriei creștine medievale au stat concepțiile iudaice și (greco)romane, precum și tradiția evanghelică și cea apostolică, Imperiul Roman și societatea conferind cadrul în care s-a definit treptat instituția. Astfel, pentru a înțelege cum a evoluat căsătoria medievală și care i-au fost trăsăturile foarte importante sunt: definirea teologică, juridică și contextul cultural al epocii, întrucât, în Europa creștină medievală, căsătoria a fost reglată și de factori material, şi de factori religioși.
Procesul de definire religioasă a căsătoriei în spațiul european a fost unul de durată, început în primele secole creștine şi încheiat în secolele XI-XII în spaţiul ortodox, și prin secolul XVI partea catolică și protestantă a continentului. Căsătoria creștină a preluat aspecte ale căsătoriei de tip iudaic și roman, instituția căsătorie aflându-se sub controlul Bisericii până în secolele XVIXVII. Creștinismul, din cele patru tipuri de încheiere ale căsătoriei pe care le stabilește Dumezil pe baza studierii societăților greco-romană și indiană, a susținut două forme: fata era oferită viitorului ginere de către autoritatea paternă și, cea de-a doua, viitorul ginere cumpăra fata.
Biserica poziționa liberul consimțământ al celor doi șoți într-o poziție inferioară față de voința familiilor, luptând și împotriva raptului
Pe lângă bazele iudaice și romane, reinterpretate de Părinții Bisericii, căsătoria creștină s-a definit și în virtutea textelor din Vechiul și Noul Testament, devenind astfel o instituție de drept divin, și deci supusă altor legi.
Conform doctrinei, căsătoria avea menirea de a crea o anumită ordine în societate, teologii și canoniștii văzând drept principal scop al căsătoriei procrearea, cu toate că în Vechiul Testament nu se vorbește despre producerea de urmași drept scop al căsătoriei. În schimb, la baza acestei concepții asupra finalității căsătoriei a stat, de pildă, un curent de gândire antic, stoicismul, care privea căsătoria doar în virtutea datoriei de a perpetua specia, relații sexuale trebuind reduse. Sexualitatea era permisă doar în cadrul căsătoriei, și doar în ideea producerii de urmași, și nu orice fel de urmași, ci urmași legitimi, cu drepturi și cu un statut care reies tocmai din căsătoria părinților. În ciuda acestui prim scop clar stabilit, au existat însă și numeroase cazuri de avort, aspru pedepsite, și de metode și practici anticoncepționale, interdicțiile neavând efectul scontat. Creștinii s-au arătat mai exigenți din punct de vedere moral, având o disciplină sexuală mai mare, ceea ce a presupus condamnarea avortului, adulterului sau homosexualității.
În Europa creștină medievală, căsătoria a avut și o funcție economică, prin intermediul încheierii unei căsătorii putându-se transmite un patrimoniu. Desigur, existau și motive mai puțin cinstite, după cum spune și autorul Petrus Lombardus, pentru care se încheia o căsătorie, însă chiar și în aceste condiții, dacă era realizată conform regulilor, căsătoria era legitimă. În Răsărit, tatăl fetei era cel care trebuia să-și manifeste consimțământul, conform dreptului canonic, consimțământul celor doi soți fiind interpretat prin prisma absenței unei opoziții față de încheierea căsătoriei. În partea apuseană a continentului în schimb, încheierea căsătoriei a fost legată de consimțământul celor doi viitori soți, ideea, deși apăruta în secolul XII, fiind proclamată oficial în 1439 în cadrul Conciliului de la Florența. Căsătoria rezulta, așadar, din schimbul consimțămintelor partenerilor, ceea ce însemna că nu mai era nevoie de acordul familiei, astfel că, prin Conciliul de la Trento din 1545-1563, practica a fost interzisă.
Căsătoria creștină medievală a fost rezultatul tradiției precreștine, iudaice, romane, și a inovațiilor petrecute de-a lungul evoluției doctrinei, Biserica impunându-și controlul asupra relațiilor familiale cu sprijinul oferit de autoritatea politică. Cele doua instituții și-au oferit reciproc ajutorul pentru a controla societatea, principiile Bisericii impunându-se astfel.
