Se urmărea, deopotrivă, instituirea de către noua comisie a ONU a unui set de măsuri eficiente privind verificarea şi mijloacele de protecţie acceptate de state împotriva încălcărilor şi sustragerilor supuse hazardului, asigurându-se, în acelaşi timp, protejarea răspândirii informaţiilor specializate în domeniul vizat.
Propunerea a fost făcută publică, sub forma unui comunicat de presă, difuzat la Moscova, la 27 decembrie 1945, la finalul reuniunii miniştrilor de externe ai Uniunii Sovietice, Marii Britanii şi Statelor Unite ale Americii.
Aceasta conţinea proiectul de rezoluţie al Adunării Generale privind instituirea Comisiei ONU care să se ocupe de chestiunile ce vizează energia atomică.
La 24 ianuarie 1946, Adunarea Generală avea să adopte o versiune a textului sub forma unei prime rezoluţii oficiale, respectiv Rezoluţia 1 (I).
Raportul Acheson-Lilienthal
Departamentul de Stat al SUA a continuat demersurile pentru dezvoltarea unei propuneri specifice privind controlul internaţional al armelor nucleare.
Astfel, la 7 ianuarie 1946, secretarul de stat James Byrnes l-a desemnat pe subsecretarul de stat Dean Acheson să coordoneze Comitetul pentru Energie Atomică.
Acesta la rândul său a desemnat un Consiliu consultativ condus de David Lilienthal pentru redactarea raportului iniţial.
Demersul, concretizat sub forma raportului Acheson-Lilienthal, a fost transmis secretarului de stat Byrnes la 17 martie 1946 şi difuzat opiniei publice câteva zile mai târziu.
Planul Baruch
Acest document avea să devină, cu câteva amendamente semnificative, nucleul Planului Baruch.
Secretarul de stat american James Byrnes l-a desemnat pe omul de afaceri Bernard Baruch să ocupe poziţia de reprezentant al SUA la Comisia pentru Energia Atomică a ONU, chiar dacă această propunere nu era împărtăşită de oficiali apropiaţi proiectului, printre care Dean Acheson.
Baruch, în schimb, era un finanţist respectat în Congres şi şi-a configurat singur echipa cu care avea să lucreze la realizarea proiectului.
Planul lui Baruch aborda numeroase chestiuni, regăsite în Rezoluţia 1(I), printre care cooperarea ştiinţifică, puterea nucleară, dezarmarea şi măsurile de prevenire a utilizării armelor nucleare.
Planul avea să împrumute, deopotrivă, foarte mult din raportul Acheson-Lilienthal.
Potrivit documentului, niciun stat nu trebuia să beneficieze de drept de veto prin care să poată beneficia de protecţie cei care încalcă măsurile de control.
Baruch menţiona, de asemenea, în prezentarea planului său, la 14 iunie 1946, în Comisia pentru Energie Atomică a Naţiunilor Unite că procesul de dezarmare nu reprezenta o chestiune facilă, iar înainte ca un stat să renunţe la orice tip de arme care i-ar putea asigura victoria să beneficieze de garanţii solide, mai mult decât simple asigurări verbale.
Pe fondul climatului internaţional al războiului rece, la nivelul relaţiilor cu Uniunea Sovietică, administraţia de la Moscova nu ar fi renunţat la dreptul său de veto pentru admiterea funcţionării unei astfel de propuneri venite din partea Statelor Unite ale Americii, ceea ce i-ar fi limitat posibilitatea obţinerii armelor nucleare şi ar fi instituit deschiderea graniţelor către echipele de verificări.
Propunerea Gromîko
În schimb, reprezentantul sovietic Andrei Gromîko a avansat o propunere alternativă la 19 iunie 1946, care a reconsiderat proiectul Planului Baruch.
S-a derulat cu o convenţie pentru interzicerea producerii, stocării, sau folosirii armelor nucleare şi să ceară distrugerea tuturor acestor tipuri de arme.
Încălcările ar fi reprezentat „crime împotriva umanităţii”, iar măsurile de constrângere să fie impuse în conformitate cu legislaţia internă.
Andrei Gromîko specifica faptul că activitatea comisiei ar fi fost eficientă dacă demersurile de verificare s-ar fi desfăşurat în acord cu prevederile Cartei ONU.
Raportul Comisiei, avansat în decembrie 1946, fără să fi însemnat obţinerea consensului, Uniunea Sovietică şi Polonia s-au abţinut de la exprimarea votului, concluziona că un control internaţional era fezabil din punct de vedere tehnologic.
Stipula că, deşi era esenţială adoptarea unei convenţii pentru scoaterea în afara legii a armamentului nuclear, nu reprezenta un demers suficient pentru asigurarea utilizării armelor nucleare în scopuri paşnice.
Raportul întărea, de asemenea, propunerea SUA de eliminare a dreptului de veto.
Rapoartele Comisiei din 1947 şi 1948 s-au confruntat cu opoziţia Uniunii Sovietice, pentru ca în raportul din 1948 să se constate faptul că activitatea Comisiei a ajuns într-un moment de impas.
A continuat să îşi desfăşoare activitatea în 1949, pentru ca în septembrie acelaşi an SUA să anunţe desfăşurarea de către Uniunea Sovietică a unui test nuclear.
În ianuarie 1950, Uniunea Sovietică s-a retras de la discuţiile Comisiei, iar Adunarea Generală a dizolvat acest for în ianuarie 1952.
Atomi pentru Pace
Moştenirea Planului Baruch s-a transpus în propunerea Atomi pentru Pace, avansată Adunării Generale a ONU, la 8 decembrie 1953, de preşedintele american Dwight D. Eisenhower, prin care se propunea un cadru de cooperare paşnică în domeniul nuclear.
De asemenea, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică a explorat fără succes însă, în perioada 1975-1987, numeroase formate multilaterale pentru gestionarea chestiunilor care vizau materialele radioactive ce puteau fi utilizate în armamentul nuclear.
